Traducere pentru Editura Trei – ULTIMUL IMPERIU

ULTIMUL IMPERIU (THE FINAL EMPIRE)
de Brandon Sanderson
primul volum din seria Născuţi din Ceaţă (Mistborn)
colecţia Fantasy
Format: 130 x 200 mm, paperback
816 pagini
mai 2014

Redactor: Raluca Hurduc
Corectură: Sînziana Doman & Eugenia Ursu
Coperta: Andrei Gamarţ

Fragment (neredactat) din roman:

— Cred că ne urmăreşte ceva!

— Oh. Da, ai dreptate. E o nălucă-de-ceaţă.

Vin încremeni locului. Însă el merse mai departe.

— Kelsier! strigă ea, făcându-l să se oprească. Vrei să spui că sunt reale?

— Bineînţeles. Cum crezi c-au apărut toate poveştile?

Vin îngheţă, şocată.

— Vrei s-o vezi? întrebă Kelsier.

Să mă uit la o nălucă-de-ceaţă? se minună ea. Eşti…?

Tăcu.

Kelsier chicoti, venind lângă ea.

— Nălucile-de-ceaţă arată destul de neliniştitor, dar sunt relativ inofensive. Cele mai multe se hrănesc cu hoituri. Vino.

Kelsier se întoarse pe propriile lor urme, făcându-i semn să-l însoţească. Vin se supuse şovăind – dar îmboldită de o curiozitate morbidă. El mergea cu paşi sprinteni, conducând-o către culmea unei coline acoperite de mai puţine tufe decât restul terenului. Se ghemui şi o invită cu un gest să-l imite.

— Auzul lor nu e foarte bun, îi spuse, în timp ce ea îngenunchea alături, pe pământul bolovănos, plin de cenuşă. Dar au un simţ al mirosului – sau mai degrabă al gustului – foarte ascuţit. Probabil că ne urmăreşte sperând c-o să aruncăm ceva bun de mâncare.

Vin cercetă întunericul.

— Nu pot s-o văd, spuse, încercând o descopere în ceaţă un soi de siluetă întunecată.

— Acolo, spuse Kelsier, arătându-i o movilă scundă.

Vin se încruntă, imaginându-şi o creatură ghemuită pe culme, care o urmărea din priviri.

Pe urmă movila se mişcă.

Vin tresări uşor. Mormanul întunecat – probabil înalt de vreo trei metri şi lung de vreo două ori pe-atât – avea un mers straniu, legănat şi târşit, şi ea se aplecă în faţă, străduindu-se să-l vadă mai bine.

— Incendiază-ţi cositorul, o sfătui Kelsier.

Ea dădu din cap, stârnind o rafală de energie Allomantică în plus. Totul se lumină brusc, ceaţa care-i împiedica vederea părând să se rărească.

Ceea ce desluşi o făcu să se cutremure – fascinată, revoltată şi nu cu doar puţină îngrijorare. Creatura avea pielea fumurie, translucidă, şi Vin îi putea desluşi oasele. Avea zeci şi zeci de membre, şi fiecare arăta de parcă ar fi venit de la un alt animal. Erau mâini omeneşti, picioare cu copite, de vaci, pulpe de câini şi altele, pe care nu le recunoştea.

Membrele de tot soiul, nepotrivite între ele, îi îngăduiau creaturii să meargă – deşi era vorba mai degrabă de o târşâire. Se târa încet, ca un centiped stângaci. Însă multe dintre membrele sale nici măcar nu păreau de vreun folos – îi ieşeau din carne răsucite, în poziţii nefireşti.

Trupul era bulbos şi alungit. Nu pur şi simplu ca o picătură de apă, deşi… în forma sa se ghicea o logică stranie. Avea un schelet distinct şi – cercetând-o cu vederea ei ascuţită de cositor – Vin avu impresia că zărea, în jurul oaselor, tendoane translucide şi muşchi la fel de translucizi. Ca să se mişte, creatura contracta grupări bizare ale acestora din urmă, şi părea să aibă o duzină de coşuri ale pieptului, diferite între ele. Braţele şi picioarele îi atârnau de-a lungul corpului principal sub unghiuri care te umpleau de spaimă.

Şi capetele – Vin numără şase. În ciuda pielii translucide, recunoscu unul de cal, alături de unul de căprioară. Un altul se întoarse către ea, şi îi văzu ţeasta omenească. Era plasată deasupra unei coloane vertebrale lungi, ataşată de un soi de piept de animal, ataşat, la rândul său, de un amestec de oase bizare.

Vin fu cât pe ce să vomite.

— Ce…? Cum…?

— Nălucile-de-ceaţă au trupuri adaptabile, o lămuri Kelsier. Îşi pot schimba forma pielii, înconjurând un schelet, şi pot chiar să recreeze muşchi şi organe, dacă au un model pe care să-l imite.

— Vrei să spui că…?

El încuviinţă dând din cap.

— Când găsesc un leş, îl înfăşoară şi îi mistuie încet muşchii şi organele. Pe urmă folosesc ceea ce au mâncat drept tipar şi creează o dublură identică a creaturii moarte. Rearanjează un pic părţile care-o alcătuiesc, eliminând oasele pe care nu le doresc şi adăugând în schimb altele, pe care le vor în trupul lor – şi dau astfel naştere unui amestec ca acela pe care-l vezi.

Vin se uită la creatura care se târâia pe câmp, pe urmele ei. Sub burtă îi atârna o clapă pe piele vâscoasă, măturând pământul. Ne savurează aromele, se gândi Vin. Urmăreşte mirosul trecerii noastre. Lăsă arderea cositorului să revină la normal, şi năluca-de-ceaţă îşi recăpătă, în ochii ei, înfăţişarea unei movile întunecate. O siluetă care nu făcea altceva decât să-ntărească impresia de diformitate.

— Atunci sunt inteligente? întrebă ea. Dacă pot să împartă un… trup şi să pună părţile cum vor ele?

— Inteligente? Nu, nu şi cele atât de tinere ca asta. Mai degrabă instinctive decât inteligente.

Vin se cutremură din nou.

— Oamenii ştiu de creaturile astea? Adică mai ştiu şi altceva în afară de legende?

— Ce înţelegi prin „oameni”? o întrebă Kelsier. O mulţime de Allomanţi ştiu de existenţa lor, şi nu mă îndoiesc că ştie şi Cultul. Cât despre oamenii de rând… ei, ăştia pur şi simplu nu ies noaptea. Cei mai mulţi skaa se tem de nălucile-de-ceaţă şi le blestemă, dar îşi petrec întreaga viaţă fără să vadă de fapt niciuna.

— Sunt norocoşi, murmură Vin. De ce nu face nimeni nimic în privinţa nălucilor?

Kelsier ridică din umeri.

— Nu sunt periculoase.

— Asta are un cap de om!

— Probabil c-a găsit un leş, zise Kelsier. N-am auzit niciodată de vreo nălucă-de-ceaţă care s-atace un om matur, sănătos. Probabil că de-asta le lasă toată lumea în pace. Şi fireşte că înalta nobilime şi-a inventat propriile moduri de folosire acestor creaturi.

Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în traduceri Editura Trei și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.