Râpa Amăgirilor

Motto:
„Om bun, deschide-ne poarta …”

PROLOG

– Ubar Budd, frumoasă Loena şi oameni buni, nu după capul meu venit-am încoace eu, care mă chem Kodd Dock şi sunt înalt‑iscoditor al Ub-ubariei noastre. Fost-am trimis cu grabnică poruncă de însuşi Ub-ubarul Kronm, fie-i numele pomenit cu slavă! Pentru că, în înţelepciunea sa, plecatu-şi-a Ub-ubarul urechea la rugile Ubarului Budd, aici de faţă, de a se scormoni câte fapte se află cunoscute despre veneratul Maud, moştenitor legiuit al Ubariei acesteia, despre numita Alonda, pe lângă acest castel trăitoare, şi despre numitul Hylm, menestrelul.

Întru aceasta, după temeinică şi fără zarvă cercetare şi după îndelungată chibzuinţă, v-am adunat spre a grăi fiecare, doar către auzul meu, ceea ce vă îndeamnă cugetul a face cunoscut din cele trăite cu – ori aflate despre aceia mai înainte pomeniţi.

Dar, ca început a toate, rogu-vă să iertaţi dacă oştenii ce însoţitu-v-au încoace n-avut-au în purtări cuviinţă îndestul. Căci oaspeţi sunteţi în locul acesta şi eu unul mult preţ pun pe cele ce aveţi a-mi spune. Şi iarăşi mi-este străin gândul de a găsi o cât de neînsemnată vină oricăruia din toţi ce-mi staţi în faţă.

TARR

Eram puştani atuncea, luminăţia ta, da’ aşa ceva nu se uită. Parcă simt ş-acu zvâcnirea pământului, parcă văd vatra surpându-se, cioburi de ferestre sărind încoace şi încolo, parcă aud blestemele sărăcanilor, ăi din colibele de stuf, când se iţeau şerpeşte din sălaşurile lor năruite.

Se prăbuşise nava Ub-ubar a Flotei Imperiale. Peste un sat, luminăţia ta! Un sat întreg fărâmase!

Noi, cu mic, cu mare, am grăbit peste dealuri, către locul prăpădului. Nu mai văzusem navă stelară, una din aia luptătoare, uriaşă, niciodată. La noi, pe Hypko, veneau doar navele Poştei; hârburi ruginite, peticite, de le numeau piloţii (nişte gălbejiţi mititei cu ochii oblici şi capetele rase) sicrie călătoare.

Da’ ne-am bulucit degeaba. Era numa’ un munte de fierărie încolăcită. Ei, sigur, învăţătoru’ ăl bătrân zicea că erau acolo şi plastoţel, şi fibre de sticlă, şi … Iartă, luminăţia ta, că nu ştiu ce mai înşira. Nici mie, nici lui Trom nu ne-au plăcut buchiile. Ce să zic, doar şi ca să ne ştim scăpaţi de şcoală am plecat cu Hylm pe calea pribegiei!

Orişicum, nu ne ardea atuncea să ascultăm ce bălmăjea învăţătoru’. Ne-am repezit să răscolim măruntaiele navei. Că nu era unu’ care să nu fi auzit vrute şi nevrute despre armele oştenilor, despre solda lor bogată, despre comorile Ub-ubarului Flotei …

Unii au găsit arme. Adică au gândit că arme or fi fost, aşa cum grămada aia de fiare fusese, până nu de mult, o semeaţă cetate zburătoare!

Alţii au găsit leşuri. Pârlite, strivite, hăcuite. Şi şi-au făcut pomană de le-au adunat şi le-au ars după lege.

Trom a fost singuru’ de-a dat peste vreo trei rotocoale subţiri, mari cât podu’ palmei.

– Sunt bani, l-a dumirit învăţătoru’. Adică sunt discuri de credit. E o avere, băiete, da’ nu-ţi e cu folos decât pe vreuna din lumile oraş!

Aşa că Trom a scuipat într-o parte, a ciudă şi dispreţ. A lăsat discurile în mâna învăţătorului şi a alergat către mine. Pentru că io îl găsisem pe Hylm!

Părea un mort frumos. Era întreg-întreguleţ, avea o mândreţe de plete albe – cum nu mai pomenisem lângă o faţă ca a lui, de zdrahon în plină tinereţe – şi rumeneală în obrajii raşi de puţină vreme. Da’ nu-l puteam atinge, că deştele mi se-nfundau în ceva cald şi moale, de mi le zvârlea ’napoi  când cercam să apăs, să străpung afurisitu’ de înveliş pufos, ăl de era acolo spre ciuda ochilor mei, de nu puteau să-l vadă.

– Poartă straiu’ dorului!

M-am întors, tresărind. Trom era  proţăpit în spatele meu şi se holba, cu gura căscată, la bărbatu’ lungit la picioarele mele.

– Ce tot îndrugi? l-am repezit.

– L-a sărutat o vrăjitoare, a urmat, ici parcă povestindu-mi ăl mai firesc lucru din lume, ici parcă necrezând nici el vorbelor de-i ieşeau din gură. A pus dorinţa ei între el şi moarte. Nu poate pieri câtă vreme farmecfăcătoarea aia îl vrea pentru sine. Acu’ e-n visu’ lui. Îl dojeneşte pentru că ţine între ei depărtarea. Prostu’! Dac-ai şti, Tarr, cât e ea de frumoasă!

– Îşi fug minţile, frate-miu! am zis, şi mi-am auzit în voce frica. Ori poate ţi-i a şagă?

Da’ el a legănat capu’ şi m-a privit cu obidă:

– Am visat-o trei somnuri la rând. Mi l-a înfăţişat pe omu’ ăsta, mi-a spus cum o să vină şi cum o să-l întorc la viaţa adevărată. Da’ am chitit că-s vise proaste – până mai adineauri, când l-am zărit aci, lângă tine.

L-am crezut. El a găsit o funie şi am legat străinu’ pe sub subţiori. Pe urmă l-am târât în urma noastră.

Nimeni nu ne-a întrebat ce facem. Cică, luminate domn, straiu’ de dor ne-ar fi ferit de ochi iscoditori. Pe Hylm şi pe noi, în ăl răstimp cât îl aveam în grijă. Aşa mi-a istorisit Trom că-l lămurise farmecfăcătoarea.

L-am târât printre spini şi peste pietre. Straiu’ îl apăra de ele! Erau nimic pe lângă îmbrăţişarea navei turtite din care îl scosesem!

L-am dus în ograda noastră, în loc cu umbră deasă. Pe urmă Trom a prins un pui de verzişor, o păsăruică cum n-aveţi pe-aci. L-a luat din cuib, că era abia scăpat din găoace. I-a tăiat gâtu’ şi a stropit cu sângele lui creştetu’ adormitului. Nu l-am cercetat de ce-o face, da’ mi-a dat el singur seamă:

– Moartea e c-o gheară-n el. Îl slobozeşte numa’ de capătă în loc ceva nevinovat şi fraged. Mai bun era un prunc, da’ o să meargă şi aşa, n-am teamă!

M-au cutreierat fiori şi m-am bucurat că mama plecase la sân cu soră-mea a mică. Pentru că am ştiut, de parcă gândurile lu’ Trom ar fi fost ale mele, că viaţa copilaşului ăluia ar fi vrut el s-o dea drept plată!

Da’ mi-am uitat de toate când străinu’ a deschis ochii şi s-a ridicat dintr-o săritură.

– Vă mulţumesc, băieţi. Ştiu cine sunteţi şi ce-aţi făcut pentru mine. Mai ştiu şi că m-aţi ajutat pentru că EA a vrut aşa …

– Te urmăreşte cu facerile ei de bine, s-a repezit frate-meu, zâmbind cu gura până la urechi.

Străinu’ a râs şi l-a mângâiat pe creştet.

– Bag seamă, puştiule, că s-a-nfipt zdravăn şi-n visele tale! Da’ nu-i cu chibzuială să crezi în tot ce-ţi spune! Muierea mă urmăreşte ca un blestem! Tu ţine minte că ăsta-i adevăru’ şi aminteşte-mi-l când n-o să mai deosebesc rău’ de bine! I-e ciudă că i-am scăpat din gheare! Da’ şi io fierb că mi-a scăpat ea mie! E, da‑i poveste lungă! Poate c-o să vi-o spun, da’ altădată! Acu’ e bine să aflaţi că io-s Hylm menestrelu’. Nu-s menestrel de multă vreme; ’nainte, armele mi-au adus pâinea – da’ m-am legat că n-or mai face-o niciodată! Ub-ubaru’ Flotei mă‑ndrăgise ca izvoditor de cântece şi snoave. Şi mie mi-era dragă nava lui, că mă purta repede şi departe. Departe hăt de vrăjitoarea aia blestemată!

Altele nu ne-a mai grăit atuncea. Da’ nici noi nu l-am tras de limbă. Nici bătrânii noştri nu l-au ispitit. L‑au omenit şi l‑au adăpostit în noaptea aia. Şi-n multe alte nopţi, pentru că sălaşu’ lui pe Hipko a fost în casa noastră.

Vecinilor le-a căzut drag degrabă. Numa’ niscaiva babe şuşoteau prin colţuri că ochii lui îs răi, da’ când îi ascultau cântecele lăcrimau – şi se-mbunau şi ele.

Iar noi, Trom şi cu mine, l-am îndrăgit mai abitir decât tot satu’. Ne-a fost frăţânele mai mare, ăla mult dorit, şi ne‑a‑nvăţat tot ce ştia cu bucurie. Da’ de farmecfăcătoarea care-i salvase viaţa n-a mai istorisit. Niciodată. Nu în faţa mea. Muierea aia era taina pe care singur Trom o împărţea cu el. Le bântuia visele deopotrivă şi nu lipsea din vorbele de la schimbau când erau – când se credeau adică – singuri.

Îi spionam adesea, plin de ciudă – şi de teama că m-or prinde într-o zi. În clipele alea îi uram pe amândoi, de parcă mi‑ar fi fost duşmani de moarte! Da-mi trecea, ş-apoi mă ruşinam de mine! Pentru că în adevăr îi iubeam, şi frumoase erau zilele când umblam cu toţii alături, şi ne primeau cu dragă inimă şi ăi de chefuiau pentru venirea pe lume a pruncilor, şi îi de prăznuiau unirea mirilor, şi ăi de-aveau în orice ceas prilej de desfătare. Iar la sărbătorile alea mari, când tot norodul benchetuia pe uliţi ţi pe câmpuri, nu era chip să nu se lumineze când apăream noi, menestrelii! Că, spuneau ei, dulce viers avea Hylm, da’ nu ziceam rău nici noi, ucenicii!

E, da’ lu’ Hylm tot mai mult îi plăceau incinerările. Atuncea ciupea strunele cu ură, şi tânguirea lor ca de muiere se lipea bocetului lui, în care îndoliaţii simţeau lacrimile şi durerea unui frate.

– Jeleşte de parcă toţi morţii ar fi cu el de-un sânge! Ori parcă amarnică povară ar căra pe suflet!

Aşa am încercat să îl îndemn pe Trom la vorbă, într-o seară, numa’ că el a săltat dintr-un umăr, mi-a zvârlit o privire de zicea: „Ei, ce ştii tu, frăţâne …”, şi m-a lăsat cu buzele umflate.

… … …

Citiţi continuarea în volumul de povestiri Floarea de Loldilal, care se poate achiziţiona şi în format electonic.

5 răspunsuri la Râpa Amăgirilor

  1. Pingback: Avatar « Mustăţi lungi, gheare lungi

  2. Missouri Kitty zice:

    Astăzi am citit aproape toată ziua; nu m-am putut desprinde de poveste.
    Este o scriere de atmosferă; personajele, limbajul, nu ştiu ce, au conturat o lume pe care am văzut-o aevea.

  3. Vero zice:

    Mă bucur dacă face o asemenea impresie – fiindcă e o lume care m-a „bântuit” multă vreme 🙂

  4. Maria Mirabela zice:

    Am lecturat ceea ce ai scris in acest post al tau si imi place. Continua tot asa.

    • Vero zice:

      Ăsta e mesajul standard pe care-l pui peste tot?
      Ţi l-am mai modificat o dată; acum îţi şterg doar adresa url.
      Încearcă te rog să-ţi faci reclamă pentru masajele erotice în altă parte.
      Următoarele comentarii (ale tale sau ale altora) de acelaşi soi vor fi şterse.

Comentariile sunt închise.