Traducere pentru Editura Univers – Recviem pentru Est

Recviem pentru Est (Requiem pour l’Est)
de Andreï Makine
Colecţie: Andreï Makine
Format: broşată
296 pagini
ISBN: 9789733416135
2 aprilie 2024

Redactare: _
Corectură: _
Tehnoredactare: _
Copertă: _

Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:

Recviem pentru Est… urmărește ascensiunea și căderea comunismului prin impactul acestuia asupra a trei generații dintr‑o familie: bunicul naratorului, care a dezertat din Armata Roșie în perioada haotică de după Revoluția din 1917; tatăl său, care a supraviețuit pe frontul de est în cel de‑al Doilea Război Mondial, dar a fost ucis împreună cu soția într‑una dintre epurările lui Stalin; și naratorul însuși – medic militar în armata sovietică, recrutat de KGB.

Fragmente din carte – neredactate (şi, totodată, citate favorite/interesante):

N-aveam timp să meditez asupra raţiunilor profunde ale acestor războaie. De altfel, toate discuţiile mele cu alţi medici sau cu ofiţerii instructori ajungeau mereu în aceeaşi mică fundătură geopolitică. Pământul devenea prea mic pentru cele două mari imperii excesiv de înarmate care îl împărţeau. Se ciocneau ca două banchize în strangularea unei strâmtori, marginile li se fărâmiţau tăind ţările în două, dezbinând naţiunile; evitau catastrofele prin permanenta măcinare a zonelor în litigiu. Hiroşima şi Vietnamul erau de-ajuns ca să indice agresorul: America, Occidentul. Unii dintre noi, cei mai prudenţi sau cei mai patrioţi, încheiau discuţia aici. Alţii adăugau că America, acest inamic util, justifica un mare număr de absurdităţi din propria noastră ţară. În schimb, existenţa noastră malefică îi ajuta pe americani să găsească scuze pentru ale lor. Era preţul păstrării echilibrului planetar, conchideau ei… Aceste concluzii înţelepte erau adesea spulberate câteva ore mai târziu de un blindat în flăcări, cu carcasa de oţel răsunând de ţipetele arşilor de vii sau, aşa cum se întâmplase ultima oară, de moartea rănitului cu cioturile braţelor întinse către rafalele unui pistol-mitralieră. Mă străduiam să nu înţeleg astfel de morţi, ca să nu le diluez în pălăvrăgeala noastră strategică.

* * *

… ai început să vorbeşti despre oamenii care, în birourile lor new-yorkeze sau londoneze, înveşmântau toate războaiele alea în reportaje, articole, emisiuni, anchete. Se făceau că uită de preţul barilului, vorbeau doar despre duşmănii ancestrale, catastrofe umanitare, proces democratic împiedicat.
— Ai să vezi, iar au să explice masacrul trăncănind despre rivalitatea dintre triburile bantu şi cele nilotice, ai spus, cu o fărâmă de sarcasm pe care nu ţi-o cunoşteam.
— Eu unul credeam că aici toţi sunt bantu…
— Un antropolog de serviciu o să găsească atâtea etnii cât e nevoie şi toate vor afla că s-au detestat de când lumea şi că tot ce pot face e să se ucidă reciproc… Sau o să li se aducă aminte că preşedintele indezirabil i-a făcut, acum douăzeci de ani, o vizită lui Kadhafi, sau lui Fidel. Şi, pe toate ecranele planetei, pe toate posturile de radio, o să fie etichetat drept terorist sângeros. Iar firma care va organiza tot scandalul va fi plătită mulţumită ieftinirii barilului. Cum zis bătrânul Marx? „Promite-i capitalistului trei sute la sută profit şi nicio crimă n-o să-l oprească.” E mereu de actualitate…

* * *

Mi s-a părut că-ţi ghicesc gândurile şi, ca să-ţi distrag atenţia, m-am apucat să-ţi povestesc întâlnirea mea din Milano cu unul dintre costumierii actualităţii. Cu limba dezlegată de băutură, a pretins că firma lui poate să creeze un personaj politic, să-l impună, să facă mulţimea să-l aclame şi, peste numai nouăzeci şi şase de ore, să-l discrediteze, să-l înfăţişeze drept negativul lui perfect, fără ca opinia publică să-şi dea seama că e manipulată.
— Da, s-a lăudat, nouăzeci şi şase de ore, patru zile, cu o singură condiţie: zilele alea trebuie să includă un weekend, când spiritul critic scade şi, în plus, orice întrerupere a ritmului te ajută să remodelezi mult mai uşor memoria colectivă. Cât despre vacanţe, ce să-ţi mai spun, atunci ai timp să obişnuieşti opinia publică până şi cu ideea că Saddam va fi viitorul preşedinte al Statelor Unite…

* * *

În jargonul nostru, îi numeam „voaiori”…
În ziua aia, în cuptorul din oraşul african nu mai rămăseseră decât zdrenţe ale celor două armate duşmane, soldaţi istoviţi, nemaiavând nici măcar destulă putere ca să se urască. Mai erau şi câţiva locuitori, ascunşi, asurziţi de explozii, veghindu-şi morţii. Şi în sfârşit, „voaiorii”, profesionişti angajaţi de fabricile de armament, specialişti care, de la o distanţă rezonabilă, urmăreau luptele, făceau fotografii, notau performanţele armelor, filmau moartea. Cumpărătorii de tunuri nu se mai mulţumeau doar cu anunţuri publicitare şi cu tirurile demonstrative în poligoane de operetă. Pretindeau condiţii de război reale, probe obţinute sub focul armelor, leşuri sfâşiate reale, în locul manechinelor rupte în bucăţi. Teleobiectivele „voaiorilor” decupau din dezastru un tanc cu turela smulsă din care ieşeau cadavre omeneşti înnegrite, reuşeau să prindă în cadru un grup de soldaţi despicaţi de o grenadă de asalt…

* * *

— … filmul e pur şi simplu reclamă la un alt nivel. …. Concurenţa e dură în comerţul cu arme, o ştii bine. Nu mai e suficient să se proiecteze filmele turnate de voaiori şi destinate câtorva oficialităţi. Trebuie lucrat în profunzime asupra opiniei publice din diverse ţări. Oamenii trebuie obişnuiţi cu ideea că americanii sunt ăia care i-au salvat întotdeauna şi că ruşii nu mai ştiu nici cum să fabrice oale şi cratiţe de bună calitate. Toată Europa de Est va fi dotată cu arme americane. Contracte de zeci de miliarde. Cât de curând, americanii nu vor mai avea nici măcar un singur şomer. Aşa că merită să sponsorizezi câteva filme şi să porţi câteva războaie mărunte, pe ici, pe colo, pur şi simplu ca să-ţi testezi produsele.
— Şi crezi că toată şleahta mondenă care-a fost adineaori acolo o să-şi mai amintească mâine ceva despre film?
— Păi genul ăsta de produse nu e conceput ca să-ţi rămână amintiri, ci ca să te facă să uiţi. Să uiţi de lupta pentru Moscova, să uiţi de Stalingrad, de Kursk… Am vorbit cu sponsorul: următorul episod e deja în curs de realizare. Se va numi Soldaţii libertăţii. El-Alamein, luptele din Pacific, debarcarea din Normandia, eliberarea Europei – şi gata, e tot ce trebuie să se ştie despre Al Doilea Război Mondial. Mai presus de orice, niciun cuvânt despre frontul din Est. Ăsta n-a existat.

* * *

Chelnerul ne-a adus chiar atunci ceştile şi, din greşeală, a lovit cu piciorul valiza de sub masă. Şah a zâmbit şi a murmurat în urma omului care se îndepărta:
— Ar fi trebuit să fie mai atent, valiza asta e uşor radioactivă. Da, mi s-a întâmplat să aduc în ea componentele unei bombe atomice portabile. Nu glumesc. Nu-ţi poţi imagina ce reuşesc indivizii ăştia să scoată din Rusia. Uneori îmi spun că vor sfârşi prin a demonta ţara însăşi, sau ce-a mai rămas din ea, şi-o vor transporta în Occident. Cât priveşte bomba în cauză, era ca o adevărată jucărie. Greutate totală: douăzeci şi nouă de kilograme, şaptezeci de centimetri lungime. Un vis pentru un dictator mărunt care intenţionează să se facă respectat…
… … …
Poate că adevăratul joc începe atunci când ştii că o să pierzi. Iar noi am pierdut deja. Elicopterul ăsta, din servieta mea, o să aterizeze oricum în America, pe o altă filieră, cu o mică întârziere, dar îl vor avea oricum. Aşa cum îi vor avea pe toţi cercetătorii talentaţi care crapă de foame la Moscova. Aşa cum, într-o bună zi, vor avea planeta întreagă la picioarele lor. În Europa s-a rezolvat deja, aici nu mai sunt naţiuni, e personal de serviciu. Dacă mâine americanii se hotărăsc să bombardeze vreun popor considerat vinovat, slugile astea vor răspunde „prezent” într-un glas. Le vor îngădui totuşi să-şi păstreze folclorul, ştii, ca într-un bordel unde fiecare fată îşi are specialitatea ei. Francezii, respectându-şi tradiţia, vor scrie eseuri despre război şi îşi vor împrumuta palatele pentru negocieri. Englezii îşi vor etala demnitatea, mama codoaşă are întotdeauna o fată care ştie să dea impresia că are clasă. Iar germanii o vor face pe curva plină de zel, care se străduieşte să-şi facă uitate greşelile trecutului. Restul Europei e cantitate neglijabilă…
— Şi Rusia?
—… Am avut de mai multe ori acelaşi vis: trec frontiera intrând în Rusia, în tren, e iarnă, câmpuri albe cât vezi cu ochii şi nici o gară, nici un oraş, şi înţeleg că nu vor mai fi decât zăpezile alea nemărginite, până la sfârşit… Se fac curând douăzeci de ani de când nu m-am mai întors în ţară. … am cunoscut ruşi numai în străinătate. Cât despre cei care vin încoace, să-mi vândă elicopterele astea pe hârtie, ăştia sunt deja o rasă nouă. Cei care vor conduce Pământul după noi.
… … …
A chemat un taxi şi, în timp ce-l aşteptam la ieşire, am ascultat debitul năvalnic al ştirilor care răsunau deasupra barului: un amalgam de greve, războaie, alegeri, meciuri, morţi, goluri marcate.
— Nimic din lumea noastră nu mă mai uimeşte, a spus Şah, cuprinzând cu privirea strada, cenuşie sub stropii de ploaie, dar văd că avioanele germane care bombardează Balcanii au pe aripi aceeaşi cruce neagră din vremurile când bombardau Kievul şi Leningradul, şi asta seamănă a glumă din cale-afară de proastă.

NOTĂ: Pe lângă ororile revoluţiei bolşevice şi ale epocii staliniste, romanul le descrie şi pe cele ale multelor şi măruntelor confruntări fierbinţi din epoca războiului rece şi de după, până la sfârşitul secolului XX. (Requiem pour l’Est a apărut pe 22 februarie 2000.)

Traducere pentru Nemira – Miezul

Miezul (The Core), al cincilea şi ultimul roman din seria Demon de Peter V. Brett
Colecţia: Armada
Format: paperback 130 x 200
840 de pagini
1 martie 2024

Redactor: Anamaria Manolescu
Tehnoredactor: Antonela Ivan
Prepress: Alexandru Csukor
Corector: Valentina Iancu
Coperta: Adrian Vasile
Redactor-şef: Marian Coman

Fragment din roman (neredactat):

Cu privirea-coroanei, Jardir vedea prin uşa de lemn masiv ca şi cum ar fi fost de sticlă. Înăuntru, mama lui era trează şi îşi dojenea două nurori, soţiile lui, Everalia şi Thalaja, care o pieptănau. Încăperea era bogat mobilată, dar totuşi o închisoare.

— Nu atât de strâns, fată proastă, se răsti Kajivah la Everalia, care îi împletea o coadă fără cusur. De câţi ani ai nevoie ca să-nveţi s-o faci ca lumea? Şi tu. Se întoarse pe jumătate spre Thalaja, care îi periase părul dându-i un luciu desăvârşit. Ţi-am spus să treci de-o sută de ori cu peria. Am numărat nouăzeci şi şapte. Ia-o de la-nceput.

Jardir se întristă văzând că soţiile lui dal’ting erau nevoite să stea închise împreună cu mama lui – sclave întru totul, doar nu şi cu numele –, deşi fără îndoială că astfel pentru Kajivah captivitatea era mai uşor de îndurat. Fusese cu bună ştiinţă orb în multe privinţe legate de poporul său şi chiar şi de familia sa. Oare ar fi putut face mai mult ca să pună stavilă năpastei care i se lăţise în casă dacă ar fi dat atenţie necazurilor făcute de Kajivah soţiilor lui sau ambiţiilor fiilor săi?

Clătină din cap. Nu avea nimic de câştigat privind înapoi. Era timpul să privească înainte. Mai trasă în aer glife, adormindu-le pe Everalia şi Thalaja la fel cum îl adormise pe eunuc.

Kajivah simţi că nurorile ei se opriseră, se uită peste umăr şi le văzu respirând liniştit, cu ochii închişi. Scoase un ţipăt.

— Obraznicelor! Îndrăzniţi să dormiţi în timp ce vă vorbeşte Sacra Mamă?

Jardir ridică o mână şi zăvorul din cealaltă parte a uşii se ridică la rândul său. Intră tocmai când Kajivah se pregătea s-o pălmuiască pe Everalia.

— Nu te-atinge de soţia mea, mamă, spuse el. Nu te poate auzi. Le-am adormit pe amândouă ca să putem sta de vorbă între patru ochi.

Când îi auzi vocea, Kajivah tresări, se întoarse spre el şi ţipă din nou.

— Ahmann, fiul meu! Fiul meu! Te-ai întors din abis!

Alergă spre el plângând de bucurie şi, când îşi azvârli braţele în jurul lui, Jardir o strânse la rândul său în braţe. Pentru câteva clipe, îşi îngădui să uite totul, să fie pentru o ultimă oară fiul ei, în siguranţă în braţele mamei.

Însă ea începu să vorbească suspinând.

— Slavă lui Everam că ai venit, fiule. Heasah aia cu care te-ai însurat mă ţine închisă ca pe-un khaffit prins când fura pâine. Ar trebui s-o biciuieşti pentru neobrăzarea ei. M-am gândit întotdeauna că eşti prea blând, o laşi să vină la curte îmbrăcată ca o dansatoare de pernă şi…

Jardir o prinse de braţe şi o îndepărtă atât cât era nevoie ca să-l poată vedea.

— Ajunge, mamă! Vorbeşti despre Damajah a Krasiei, nu despre una dintre servitoarele tale dal’ting! În fiecare clipă a fiecărei zile, ea ţine neclintită piept forţelor lui Nie, pe când tu nu eşti în stare decât să te plângi şi să ocărăşti slujitorii şi femeile din casa noastră! Faci familia de râs cu purtarea ta!

Kajivah îl privi cu ochi mari, uluită.

— Dar…

— Nu vreau să mai aud nimic! o întrerupse Jardir. Zici că am fost prea blând, şi ai dreptate. Dar cu tine ar fi trebuit să fiu mai aspru.

— Nu spune aşa ceva! strigă Kajivah. Ţi-am fost întotdeauna loială!

— Eu am pus-o pe Inevera pe piedestalul Tronului de Cranii, sublinie Jardir. Eu am lăsat-o pe ea să-mi aleagă succesorul. Eu am avut încredere în ea, ca să ne ţină poporul în siguranţă în lipsa mea. Şi tu pe cine-ai susţinut?

— Ţi-am susţinut fiii, care-ţi sunt moştenitori.

— Fiii mei sunt prea tineri pentru povara guvernării! se răsti Jardir. Chiar şi după ce Asome şi-a omorât fratele şi jumătate din consiliu, crezi că serveşte Krasia mai bine decât Inevera?

— Ce-a făcut femeia asta, în afară de a mi te lua? întrebă Kajivah. Mi-a luat fiicele şi nepoatele, le-a dat femeilor suliţa…

— Pe inima neagră a lui Nie, mamă! strigă Jardir. Nu te poţi gândi la nimeni altcineva în afară de tine? Sharak Ka dă peste mine şi tu vrei să-mi înveninezi curtea cu ciorovăieli muiereşti? Eu le-am dat femeilor suliţa, nu Inevera, şi dacă ea n-ar fi „luat-o” pe Shanvah de lângă tine, fata ar fi fost nesărată şi nefolositoare. Dar Ineverei i-a fost dată Viziunea de Everam Însuşi. Ea a văzut ce încercări mă aşteaptă, a instruit fata şi mi-a trimis-o când aveam cea mai mare nevoie de ea. Fără ea şi fără tatăl ei, care-au luptat umăr la umăr ca să-mi apere spatele, aş fi fost copleşit în ultimele câteva luni. Aş fi putut pieri, şi Ala ar fi pierit odată cu mine.

— Dar Ashia m-a lovit, protestă Kajivah. A omorât mulţi Sharum şi mi-a furat nepotul.

— Ashia e mama băiatului, nu tu. Nu poate fura ceea ce e deja al ei. Fata aia are mai multă onoare decât cele mai de frunte Suliţe ale Izbăvitorului, şi din cauza ta ea şi copilul ei au fost nevoiţi să plece din Mărinimia lui Everam.

Aura lui Kajivah se răci.

— Kaji a plecat?

— Da, a plecat, adeveri Jardir. Numai aşa putea fi Asome împiedicat să-l facă unealta lui, cum te-ar fi făcut şi pe tine. Te-ar fi folosit ca s-o înlăture pe Damajah a lui Everam, punând în locul ei o babă proastă, care nu înţelege ce-nseamnă să conduci o ţară.

— Niciodată nu mi-ai mai vorbit aşa, se plânse Kajivah. Mie, care care ţi-am dat viaţă. Mie, care te-am hrănit la sânul meu. Mie, care te-am susţinut după ce tatăl tău a plecat pe calea singuratică. Ce-am făcut ca să merit mânia ta?

— Vina e doar a mea, recunoscu Jardir. Am fost prea concentrat asupra duşmanilor noştri din afară şi nu m-a interesat ce se-ntâmplă cu femeile de la curtea mea. Te-am lăsat să te porţi ca o stăpână a tuturor, să ţipi la oricine cuteza să-ţi aducă alt soi de nectar decât cel cerut sau să-ţi împletească părul prea strâns. Te-am lăsat să crezi că, dacă locuieşti în palat, toată lumea e datoare să te slujească, şi nicidecum invers.

Kajivah se făcea tot mai mică sub cuvintele lui şi Jardir vedea în aura ei cât de tare o dor. Totuşi continuă. Între ei nimic nu putea să mai fie niciodată la fel, dar nu avea de ales. Putea fi ultimul lui prilej de a pătrunde în sufletul ei, de a face din ea acel aliat şi acel conducător de care avea nevoie Krasia.

— Ascultă-mă, mamă, şi ţine bine minte cuvintele mele. Toată Ala e în cumpănă şi trebuie să ştiu că, în lipsa mea, mă pot bizui pe sprijinul tău. Am nevoie de tine. Krasia are nevoie de tine.

Kajivah căzu în genunchi.

— Fireşte, fiul meu. Asta e mi-e singura dorinţă. Spune-mi ce să fac şi voi face.

— De fiecare dată când te pui împotriva lui Damajah, toată Krasia are de suferit. Eu plec iarăşi mâine şi s-ar putea să lipsesc vreme de mai multe luni, sau chiar să nu mă mai întorc niciodată. Să te supui Ineverei până la întoarcerea mea. Nu lui Asome. Nu fiilor şi nepoţilor mei. Ineverei.

— Şi dacă nu te mai întorci? întrebă Kajivah.

În aura ei era suferinţă, însă Jardir n-avea timp s-o cruţe.

— I te supui ei până la moarte.

Jardir ridică suliţa lui Kaji şi o puse pe umărul mamei sale.

— Jură. În faţa mea şi în faţa lui Everam.

— Jur.

Jardir îşi îngroşă vocea.

— Ce juri, mamă?

Bătrâna îşi ridică spre el ochii plini de lacrimi.

— Jur, în faţa lui Everam şi în faţa lui Shar’Dama Ka, fiul meu, să mă supun lui Damajah, Inevera vah Ahmann am’Jardir, întru totul, până la întoarcerea ta sau până la moartea mea.

Scrieri din familie: Poezete din segmente (ed. Pavcon)

Poezete din segmente
de Gheorghe Mircea
(cartea soţului meu)
110 pagini
6 decembrie 2023

Editor: Constantin Pavel
Coperţile şi ilustraţiile: Gheorghe Mircea

Mostră de poezetă:

Traducere pentru Editura Univers – Ultima Licornă

clic pe imagine dacă vreţi să cumpăraţi cartea

Ultima licornă (The Last Unicorn), de Peter S. Beagle
Format: broşată
272 de pagini
ISBN: 9789733415282
septembrie 2023

Redactare: Diana Crupenschi
Corectură: Elena-Anca Coman
Tehnoredactare: Constantin Niţă
Copertă: Gabi Dumitru

Fragment din carte  (neredactat; l-am ales fiindcă e cu o pisică 😀 ):

Rămasă singură, Molly îşi ascunse faţa în învălmăşeala de culori a blănii pisoiului. Focul de sub pirostrii abia mai pâlpâia, dar ea nu se ridică să-l aţâţe. Jivine mărunte şi iuţi străbăteau în goană încăperea, scoţând un sunet asemănător cu glasul lui Haggard; iar ploaia răpăia zgomotos în zidurile castelului, şi zgomotul părea făcut de Taurul Roşu. Apoi, parcă răspunzând, îl auzi chiar pe Taur. Mugetul zgudui piatra de sub picioarele ei şi ea se agăţă cu disperare de masă, temându-se că se va prăvăli, cu pisoi cu tot, până în sălaşul subpământean. Ţipă.
— Acum iese, spuse pisoiul. Iese întotdeauna după apusul soarelui, să vâneze strania făptură albă care i-a scăpat. Şi tu o ştii foarte bine. Nu fi proastă.
Mugetul înfometat răsună iarăşi, venind mai de departe. Molly îşi ţinu răsuflarea şi se holbă la pisoi. Nu era atât de uimită cum ar fi putut fi oricine altcineva; ajunsese să fie mult mai greu de surprins decât oricare altă femeie.
— Poţi vorbi de când te ştii? îl întrebă pe pisoi. Sau ai căpătat harul ăsta când ai văzut-o pe Doamna Amalthea?
El îşi linse gânditor o lăbuţă din faţă.
— Când am văzut-o pe ea am simţit nevoia să vorbesc, răspunse într-un târziu, dar să lăsăm asta. Aşadar ea e o licornă. E frumoasă.
— De unde ştii tu că e o licornă? întrebă Molly. Şi de ce ţi-a fost frică s-o laşi să te-atingă? Te-am văzut. Ţi-a fost frică de ea.
— Nu cred c-o să am prea multă vreme chef să vorbesc, răspunse pisoiul, fără ranchiună. În locul tău, eu nu mi-aş irosi timpul cu prostii. Cât despre prima ta întrebare, după ce-a năpârlit prima oară, nicio pisică nu se mai lasă amăgită de tot ce vede cu ochii. Spre deosebire de oameni, care-o fac cu încântare. Cât despre întrebarea a doua …
Aici şovăi şi deveni deodată foarte interesat de curăţirea blăniţei sale; vorbi abia după ce se linse până şi-o zbârli pe toată, înainte a se linge din nou ca să şi-o netezească. Şi nici atunci nu se uită la Molly, ci îşi cercetă grijuliu gheruţele.
— Dac-o lăsam să m-atingă, spuse, foarte încet, aş fi fost al ei, niciodată nu mi-aş mai fi aparţinut eu mie, chiar niciodată. Voiam să m-atingă, dar nu puteam s-o las. Nicio pisică n-ar fi lăsat-o. Pe oameni îi lăsăm să ne mângâie fiindcă nouă ne place destul de mult şi pe ei îi linişteşte – dar n-o putem lăsa pe ea. Pentru o pisică, preţul e prea mare.
Molly îl luă în braţe şi pisoiul toarse, lipit de gâtul ei, atât de multă vreme încât ea se temu că răgazul în care îi fusese dat să vorbească trecuse. Dar imediat după aceea el spuse:
— Aveţi foarte puţin timp. Cât de curând, ea n-o să-şi mai aducă aminte nici cine e, nici de ce a venit încoace, şi Taurul Roşu n-o să mai mugească noapte de noapte, căutând-o. S-ar putea chiar să se mărite cu prinţul cel bun, care o iubeşte. Pisoiul îşi împinse cu putere capul în mâna lui Molly, brusc încremenită. Mângâie-mă! îi porunci. Prinţul e foarte curajos dacă iubeşte o licornă. O pisică poate aprecia curajul care nu slujeşte la nimic.

Proza mea scurtă – Garantat sută la sută

Garantat sută la sută, o povestire care conţine 8633 de semne, inclusiv spaţiile, adică are 4 pagini standard şi un sfert, face acum parte din:

Antologia CSF 2021
editor Constantin D. Pavel
editura Pavcon
aprilie 2022

Cuprinsul antologiei:

Iunie 1928 – Ciprian-Ionuț Baciu
Firul de șansă – Mircea Băduț
Plasto-era – Cornel Bălan
Nu funcționează… – Anamaria Bengulescu
O cupă cu Rosy – Lucian-Dragoș Bogdan
Discuția – Anamaria Borlan
Foame – Daniel Botgros
Tigrii visează în culori – Rodica Bretin
Subiectul nr. 33 – Ionuț Caragea
Vânătorii de îngeri – Aurel Cărășel
Tovarășa Alexa – Cristian Cârstoiu
Factura – Andrei Coşuţchi
Convieţuiri – Mihai Cranta
Neuro-S – Mihai Dumbravă
Lumânări – Ferenc Forgach
Teoria B – Andrei Gaceff
Invazia perfectă – Robert Gion
Problema spinoasă a gunoaielor – Mircea Liviu Goga
Sirop pentru viespi – Florin Haidamac
Şoimăriţa – Lucian Ionică
Scriitorul contra umbrei sale – Victor Martin
Garantat sută la sută – Ana-Veronica Mircea
Despre caznele ghinionistului domn Marcel – Dan Ninoiu
Raport către CCSPSIF – Dodo Niță
Iadul și Raiul – Dan Norea
Stenografie – Cezar Pârlog
Păstorul – Constantin D. Pavel
Interferența – Viorel Pîrligras
Origini – Florin Purluca
Fix așa! – George Sauciuc
O vizită neașteptată – Daniel Timariu
900 de kilometri, 9 ani și 90 de case – Pompilian Tofilescu
Magdalina – Allex Trușcă
Vești dintr-un univers pitic – Dănuț Ungureanu
Cursa – Boris Velimirovici
Sufletul supraelastic – Ovidiu Vitan

---

Povestirea mea e un soi de compilaţie, conţine trei articole de pe două bloguri (unul pe care scriu sub pseudonim şi unul colectiv, pe care acum nu mai scriu.). Toate au fost scrise iniţial ca advertoriale (două pentru concursul SuperBlog 2014 şi unul contra cost).

---

COMPLETARE (11 aprilie 2022)
Dacă aţi intrat deja în posesia antologiei, nu citiţi povestirea mea sub formă de varză, cum e publicată acolo. În forma în care am trimis-o eu o găsiţi aici.

Traducere pentru Nemira – Corabia destinului (vol. 2 – Visurile dragonilor)

Corabia destinului (T’he Ship of Destiny), vol. 2 – Visurile dragonilor
al treilea roman din seria Corăbiile însufleţite (The Liveship Traders), de Robin Hobb
Colecţia Armada
Format: paperback, 130 x 2oo mm; 520 pagini
04.04.2022

Redactor: Roxana Popescu
Tehnoredactor: Magda Bitay şi Antonela Ivan
Lector: Anca Baciu
Coperta: Adnan Vasile
Prepres copertă: Alexandru Csukor

Fragment din carte  (neredactat):

Cea Care Îşi Aminteşte şi Maulkin nu se certau, Shreever aproape că-şi dorea să se certe. Ar fi însemnat că măcar unul dintre ei a luat o hotărâre. În schimb, ei doi vorbeau la nesfârşit despre cele petrecute, despre ceea ce s-ar fi putut petrece şi despre ceea ce ar fi însemnat. Pe durata fluxurilor trecute de când încâlcitura refuzase să ucidă cealaltă corabie, şerpii se ţinuseră după Fulger, aşteptând să vadă ce va urma. Corabia abia dacă le mai vorbise din când în când, în ciuda întrebărilor sâcâitoare puse de Cea Care Îşi Aminteşte. Creatura argintie părea să-şi aibă propriile greutăţi. Măcinat de nesiguranţă, calmul o părăsea pe Shreever jupuindu-se ca o piele ce trebuie lepădată. La fiecare nou flux, avea senzaţia că pierde ceva. Timpul se scurgea lăsând şerpii în urmă. Ea îşi pierdea puterile şi greutatea trupului i se împuţina. Încă şi mai rău, nu-şi mai putea păstra firul gândurilor.

— Mă risipesc, îi spuse lui Sessurea, lăsându-se legănată de mare.

Se ancoraseră unul lângă altul ca să-şi petreacă noaptea. În locul ăla, curentul era neplăcut; agita fără întrerupere mâlul, noroind apa.

— Flux după flux, urmăm corabia asta. Cu ce ţel? Maulkin şi Cea Care Îşi Aminteşte înoată mereu în umbra sa şi vorbesc numai între ei. Veninul irosit ca să-mproaşte corabia are gust bizar şi nu ne-aduce nicio pradă. Amândoi ne tot repetă că trebuie s-avem răbdare. Eu răbdare am, dar rezistenţa mi s-a dus. Când se va lua în sfârşit o hotărâre, o să fiu prea slăbită ca să mai pot călători cu încâlcitura. Ce-aşteaptă Maulkin?

Sessurea păstră o vreme tăcerea. Când vorbi în sfârşit, în vocea şarpelui albastru se simţi mai degrabă uimirea decât vreo urmă de dojană.

— Nu te-am mai auzit niciodată plângându-te de Maulkin.

— Îl urmăm de multă vreme şi eu nu i-am pus niciodată înţelepciunea la îndoială, răspunse ea. Îşi coborî scurt pleoapele, ferindu-şi ochii de o undă mâloasă. Aş vrea să ne conducă el iarăşi. Pe el l-aş urma până ce carnea n-ar mai putea să-mi ţină oasele laolaltă. Însă acum Maulkin ascultă atât de Cea Care Îşi Aminteşte cât şi de corabia argintie. Nu pun la îndoială înţelepciunea Celei Care Îşi Aminteşte. Dar cine e creatura argintie ca să fim nevoiţi să zăbovim îndeplinindu-i poruncile în timp ce anotimpul coconilor trece pe lângă noi?

— Nu întreba cine e creatura argintie. Întreabă ce e.

Maulkin apăruse ca prin minune alături de ei. Ochii lui falşi străluceau slab în apa mâloasă. Se ancoră, apoi se înfăşură în jurul celor doi. Recunoscătoare, Shreever slăbi strânsoarea în care ţinea bolovanul. În înfăşurarea lui Maulkin avea să se odihnească mai bine.

— Sunt obosită, se scuză. Nu mă-ndoiesc de tine, Maulkin.

Conducătorul lor îi vorbi cu blândeţe.

— Nu te-ai îndoit de mine nici măcar când am şovăit. Ai plătit pentru loialitatea asta, ştiu. Simt că preţul plătit de noi toţi pentru nehotărârea mea e prea mare. Şi Cea Care Îşi Aminteşte mi-a atras atenţia. Încâlcitura noastră e mai ales de parte bărbătească. N-o să ne fie de prea mare folos să ne facem coconi şi ne preschimbăm dacă am întârziat atât de mult încât n-o să apară nicio regină.

— Am întârziat? întrebă încet Shreever.

— Despre asta discutăm. Fiecare flux care ne prelungeşte întârzierea ne slăbeşte. Însă fără călăuză n-are rost să ne grăbim, fiindcă lumea nu se mai potriveşte cu amintirile noastre. Nici măcar Cea Care Îşi Aminteşte nu mai ştie drumul fără greş. Avem nevoie să ne îndrume Fulger, aşa că trebuie s-o aşteptăm. Slăbiţi cum suntem, avem nevoie şi să ne ocrotească.

— De ce ne face să aşteptăm?

Vorbind fără ocolişuri, ca de obicei, Sessurea atacase miezul problemei.

Maulkin scoase un sunet care îi trăda dezgustul şi din coamă i se desprinse o adiere de venin.

— La întrebarea asta ne-a dat o grămadă de răspunsuri şi niciunul. Cea Care Îşi Aminteşte crede că argintia e mai dependentă decât recunoaşte de ajutorul capricios al oamenilor. După cum v-am spus, asta ţine de ceea ce este. Ea ne tot spune că e dragon. Noi ştim că nu e.

— Nu e? tună îngrozit Sessurea. Atunci ce e?

— Ce importanţă are? gemu Shreever. De ce nu poate pur şi simplu să ne ajute, aşa cum a spus?

Maulkin vorbi pe ton liniştitor, dar cuvintele lui erau neliniştitoare.

— Ca să ne-ajute, trebuie să ceară ajutorul oamenilor. Fiindcă susţine că e dragon întru totul, cred că nu se poate umili rugându-i. Maulkin continuă să vorbească fără grabă. Înainte de a ne putea ajuta pe noi, trebuie să accepte că e ceea ce este. Cea Care Îşi Aminteşte o îndeamnă s-o facă. Ea, Cea Care Îşi Aminteşte, ştie multe de la un două-picioare de pe corabie. Se numeşte Wintrow, a ajutat-o să scape de Ceilalţi. Când l-a atins, l-a cunoscut. El ştie totul despre corabie, dar Cea Care Îşi Aminteşte nu i-a înţeles pe deplin gândurile la timp. Acum începe să pună totul cap la cap. Încercăm să trezim cealaltă parte a corabiei, să-i dăm putere să revină la suprafaţă. Merge greu, e nevoie de timp ca să îmboldeşti o creatură ca ea. E deopotrivă slăbită şi şovăielnică. Dar în ultima vreme a început să se agite. S-ar putea s-o convingem.

Traducere pentru Nemira – Corabia destinului (vol. 1 – Cea care îşi aminteşte)

Corabia destinului (T’he Ship of Destiny), vol. 1 – Cea care îşi aminteşte
al treilea roman din seria Corăbiile însufleţite (The Liveship Traders), de Robin Hobb
Colecţia Armada
Format: paperback, 130 x 2oo mm; 520 pagini
21 octombrie 2021

Redactor: Roxana Popescu
Tehnoredactor: Stelian Bigan
Lector: Anca Baciu
Coperta: Adnan Vasile
Prepres copertă: Alexandru Csukor

Fragment din carte  (neredactat):

Wintrow înota în adâncuri, în beznă şi căldură. Undeva, cu mult deasupra, era o lume a luminii şi umbrei, a vocilor, a durerii şi atingerii. Se ferea de ea. Într-un alt plan, exista o fiinţă care îl căuta pe bâjbâite, strigându-l pe nume şi, totodată, ademenindu-l cu amintiri. Se dovedea mai greu de ocolit, dar hotărârea lui era nesmintită. Dacă îl găsea, pe amândoi îi aşteptau o mare durere şi o mare dezamăgire. Atâta timp cât rămânea o minusculă creatură informă înotând în beznă, putea să evite asta.

Trupului său i se făcea ceva. Era zgomot, se auzeau voci, era agitaţie. Se concentră ca să poată înfrunta durerea pe care-o aştepta. Durerea avea putere să-l înșface şi să-l ţină. Durerea l-ar fi putut trage în sus, unde avea un trup şi o minte, alături de amintiri. Acolo, jos, se afla mult mai în siguranţă.

E doar o iluzie. Poate dura îndelung, dar, în cele din urmă, vei simţi nevoia de lumină şi de mişcare, de savoare, de sunet şi de atingere. Dacă aştepţi prea mult, s-ar putea să le pierzi pe toate pentru totdeauna.

Vocea aceea răsuna, puternică, pretutindeni în jurul lui, aidoma zgomotului tunător de valuri izbite de stânci. Aidoma oceanului însuşi, îl rotea şi îl răsturna, cercetându-l sub toate unghiurile. Încerca zadarnic să se-ascundă de ea. Îl cunoştea.

— Cine eşti? întrebă el.

Vocea era amuzată.

Cine sunt? Ştii cine sunt, Wintrow Vestrit. Sunt creatura de care trebuie să te temi cel mai mult, de care trebuie să se teamă ea cel mai mult. Cea căreia nu vrei să-i recunoşti existenţa. Cea pe care o negi şi o ascunzi de tine însuţi, pe care o ascundeţi unul de altul. Şi totuşi fac parte din voi amândoi.

Vocea tăcu şi îl aşteptă, dar el nu voia să scoată niciun cuvânt. Ştia că vechea magie a rostirii numelor lucrează în ambele sensuri. Ştiind adevăratul nume al unei creaturi, puteai să îi impui voinţa ta. Dar rostindu-i numele ai fi putut şi s-o faci reală.

Sunt dragonul. Vocea avea ceva de netăgăduit. Acum mă cunoşti. Nimic n-o să mai fie ca înainte.

— Îmi pare rău, îmi pare rău, bâigui el, fără glas. N-am ştiut. Niciunul dintre noi n-a ştiut. Îmi pare rău, îmi pare atât de rău.

Nu atât de rău cum îmi pare mie. În durerea ei, vocea suna neînduplecată. Nu atât de rău cum ar trebui să-ţi pară.

— Dar n-a fost vina mea! N-am avut nimic de-a face cu asta!

Nici vina mea n-a fost, însă pedeapsa mi-e mai cumplită decât a tuturor. Vinovăţia n-are niciun loc în marele plan al mersului lucrurilor, mititelule. Fapta odată săvârşită, vina şi învinovăţirea sunt la fel de nefolositoare ca scuzele. Odată ce s-a înfăptuit ceva, trebuie să înduri urmările.

— Dar de ce eşti aici, atât de în adânc?

Unde altundeva aş putea fi? Ce altceva mi-a mai rămas? Când mi-am amintit cine sunt, amintirile voastre erau stivuite deasupra mea, în numeroase straturi. Însă sunt aici şi aici am să rămân, oricât de multă vreme o să-mi negi existenţa. Vocea şovăi. Oricât de multă vreme o să mi-o neg eu însămi, adăugă, obosită.

Durerea se răspândi în el. Se zbătu într-o revărsare de lumină şi căldură, străduindu-se să-şi ţină ochii închişi şi limba neclintită. Ce-i făceau? Nu conta. N-avea să reacţioneze. Dacă se mişca sau dacă ţipa, trebuia să admită că el viu, iar Vivacia e moartă. Trebuie să admită că sufletul îi e legat de o creatură care fusese moartă mai mult timp decât trăise el. Era mai mult decât macabru; se simţea paralizat de groază. Asta era minunea şi splendoarea unei corăbii vii. El trebuia să trăiască tot timpul alături de moarte. Nu dorea să se trezească pentru a conştientiza asta.

Preferi să rămâi aici, jos, cu mine? În vocea creaturii se simţea acum un amuzament amar. Vrei să zăboveşti în mormântul trecutului meu?

— Nu. Nu, vreau să fiu liber.

Liber?

Wintrow şovăi.

— Nu vreau să mai ştiu nimic din toată povestea asta. Nu mai vreau să mai fac vreodată parte din ea.

Faci parte încă din clipa când ai fost zămislit. Pentru aşa ceva nu există cale de întoarcere.

— Atunci ce-mi rămâne de făcut? Cuvintele se tânguiră prin el, nerostite. Nu pot trăi cu asta.

Ai putea să mori, îi sugeră vocea, sardonică.

— Nu vreau să mor.

Măcar de-atâta lucru era sigur.

Nici eu n-am vrut, sublinie vocea, necruţătoare. Dar am murit. Oricât de bogată aş fi în amintiri despre zbor, aripile mele nu s-au întins niciodată. Ca să fie construită corabia asta, am fost dezgolită de cocon înainte de vreme. Au aruncat ceea ce ar fi trebuit să fie trupul meu pe podeaua de piatră rece. Eu nu mai sunt decât amintiri, amintiri depozitate în pereţii coconului meu, amintiri pe care ar fi trebuit să le reabsorb în timp ce aş fi prins formă sub soarele fierbinte al verii. N-am mai avut cum să trăiesc şi să cresc decât prin amintirile oferite de semenii tăi. Am absorbit ce mi-aţi dat şi, cât a fost îndeajuns, m-am însufleţit. Dar nu ca mine însămi. Nu. Am forma pe care m-aţi obligat s-o am şi mi-am însuşit personalitatea care reuneşte aşteptările familiei tale. Vivacia.

Traducere pentru Nemira – Corabia nebună (vol. 2 – Înălţarea dragonului)

Corabia nebună (Mad Ship), vol. 2 – Înălţarea dragonului
al doilea roman din seria Corăbiile însufleţite (The Liveship Traders), de Robin Hobb
Colecţia Armada
Format: paperback, 130 x 2oo mm; 700 pagini
24 martie 2021

Redactor: Roxana Popescu
Tehnoredactor: Magda Bitay
Lector: Rodica Creţu
Coperta: Vasile Adnan

Fragment din carte  (neredactat):

— Cred că e perfect.

Keffria nu-şi putu împiedica satisfacţia să se simtă în glas.

— E încântător, spuse Rache, ca un ecou al sentimentelor ei. Dar mai învârteşte-te o dată. Puţin mai repede, cât să se salte uşor fustele. Înainte de-a face cusătura definitivă, vreau să fiu sigură că tivul e drept.

Malta îşi săltă cu grijă braţele, ca să nu se înţepe în acele cu gămălie, şi se învârti, încălţată doar cu ciorapi. Pe podea, în jurul lor, erau împrăştiate tot felul de resturi. Rochii mai vechi fuseseră jefuite de dantelă. Bucăţile de material strălucitor incluse în mânecile bogate fuseseră cândva fusta unei alte rochii.

— Ah! Ca un nufăr plutind pe unde line, stârnite de vântul verii. Nu puteai fi mai frumoasă!

Rache era în culmea încântării.

— Poate, dacă zâmbeşte, sublinie Selden, cu glas scăzut.

Stătea pe podea, într-un colţ al camerei, cu beţişoarele de socotit răsfirate în faţa lui. Malta îl urmărise. Le stivuia construind castele, în loc să-şi rezolve problemele. Dar ea era prea descurajată ca să-i atragă mamei lor atenţia că băiatul pierde vremea.

— Frăţiorul tău are dreptate, Malta. Rochia nu-ţi poate lumina faţa ca un zâmbet. Ce nu-ţi place? Încă mai vrei să-ţi fi făcut rochia o croitoreasă la modă?

Bineînţeles că ar fi vrut! Cum putea mama ei chiar şi numai să pună o asemenea întrebare? Ea şi Delo vorbeau de ani de zile despre primul lor bal ca tinere femei. Îşi desenaseră rochii sofisticate, discutaseră despre podoabe, croitorese şi pantofi. Ochii Bingtownului n-aveau să le mai privească niciodată cu atâta atenţie! Toată lumea avea să vadă că poartă o rochie lucrată în casă şi pantofi reparaţi. Îşi petrecuse fiecare clipă a verii tânjind după miracol. Dezvăluirea propriilor sentimente nu era de niciun folos. Nu voia nici să-nceapă mama ei să plângă iarăşi, nici să-i spună bunica din nou că ar trebui să fie mândră de sacrificiile ei. Mai mult de-atât nu puteau face pentru ea. La ce bun să le vorbească despre dezamăgirile ei?

— Zilele astea e greu să zâmbeşti, mamă. Trase aer în piept. M-am gândit întotdeauna c-o să intru în sala Balului Verii la braţul tatălui meu.

— Şi eu la fel, spuse, încet Keffria Vestrit. Mi se frânge inima fiindcă nu te poţi bucura de asta, Malta. Încă-mi mai aduc aminte de primul meu bal în rochie lungă. Când m-au anunţat, eram atât de emoţionată încât m-am temut că n-o să pot sta în picioare. Pe urmă, tata mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe braţul lui. Şi am intrat împreună…. era atât de mândru de mine. La ultimele cuvinte, vocea i se sugrumă. Strânse din ochi. Draga mea, oriunde s-ar afla tatăl tău, sunt sigură că se gândeşte la tine, aşa cum te gândeşti şi tu la el.

— Uneori am senzaţia că nu e bine să mă gândesc la petrecerile de după marele bal, să-mi fac griji pentru rochii, evantaie şi pălării, când el e prizonier în Insulele Piraţilor. Malta şovăi. Poate ar trebui s-amânăm cu un an. Poate că, până atunci, el o să se-ntoarcă acasă.

— Acum e ceva cam târziu pentru asta, se amestecă bunica ei.

Stătea pe un scaun, în lumina ferestrei, încercând să facă un evantai din materialul rămas.

— Pe vremuri ştiam cum se face aşa ceva, bombăni, îmbufnată, pentru sine. Pur şi simplu, degetele mele nu mai sunt la fel de agile cum erau.

— Mă tem că bunica ta are dreptate, draga mea. Mama ei se străduia să-i pună dantelă la manşete. Toată lumea se aşteaptă să te prezentăm. Iar situaţia în care ne aflăm faţă de familia Khuprus s-ar complica mai tare.

— Oricum, nu cred că Reyn îmi mai place. Dacă ar fi fost cu adevărat interesat de mine, ar fi venit să mă mai vadă. Îşi întoarse capul către mama ei tocmai când Rache încerca să-i pună toca. Ai mai primit vreo veste de la mama lui?

Rache o apucă de bărbie, îi îndreptă capul şi îi prinse toca la locul său.

Keffria o privi încruntându-se.

— E prea mare. Îi pune în umbră faţa. Trebuie să fie mai delicată. Scoate-i-o, încercăm s-o refacem. Ce altceva ar putea să ne mai scrie? întrebă, în timp ce Rache desprindea toca. Ne compătimeşte pentru nenorocirea noastră. Se roagă cu toţii să se-ntoarcă tatăl tău cu bine. Reyn aşteaptă cu nerăbdare balul. Şi, adăugă, oftând, a sugerat, cu foarte mare delicateţe, că, la două săptămâni după Bal, ar fi bine să discutăm despre plata datoriei.

— Traducere: vrea să vadă cum se înţeleg Malta şi Reyn la Bal, interveni bunica ei, cu acreală. Îşi îngustă ochii ca să se uite la frumosul obiect la care lucra. Şi ei trebuie să ţină cont de aparenţe la fel ca noi, Malta. Dacă vine să te vadă prea des înainte de a fi prezentată, Reyn va fi considerat scandalos de grăbit. În plus, din Tărâmul Ploilor Sălbatice până în Bingtown e drum lung, nu se face lesne.

Malta oftă uşor. Aşa îşi spusese şi ea, destul de des. Dar i se părea mai probabil ca Reyn să fi ajuns pur şi simplu la concluzia că nu merită osteneala s-o curteze. Poate că dragonul avea o legătură cu asta. Îi mai apăruse de multe ori în vise cel puţin răvăşitoare, dacă nu înspăimântătoare. Uneori îi vorbea despre Reyn. Îi spunea că e o prostie să-l aştepte. Că n-o să vină s-o ajute. Că n-are altă speranţă decât s-ajungă cumva la ea, la femela dragon, şi s-o elibereze. Malta încercase în repetate rânduri să-i explice că e cu neputinţă.

Când spui asta, riposta batjocoritor dragonul, spui, de fapt, că e cu neputinţă să-ţi salvezi tatăl. E ceea ce crezi cu adevărat?

Întrebarea o lăsa întotdeauna fără grai.

Nu însemna că se dăduse bătută. În ultima vreme, învăţase multe despre bărbaţi. Se părea că o abandonau când avea cea mai mare nevoie de forţa şi de autoritatea lor. Şi Cerwin, şi Reyn se făcuseră nevăzuţi când le ceruse ceva mai substanţial decât bijuterii ieftine şi dulciuri. Fusese nevoită să mai recunoască şi altceva. Tocmai când avea nevoie de forţa şi de autoritatea tatălui ei, el plecase pe mare. Şi dispăruse. Nu era vina lui. O ştia. Dar asta nu schimba ceea ce învăţase. Nu era bine să depinzi de bărbaţi, nici chiar dacă erau puternici şi nici chiar dacă te iubeau. Ca să-şi salveze tatăl, trebuia să dobândească ea putere şi s-o folosească.

Şi apoi s-o păstreze.

În minte în veni altceva.

— Mamă, tata n-o să fie aici ca să mă escorteze la Balul Verii. Cine-o s-o facă?

— Păi… Keffria părea stânjenită. Davad Restart s-a oferit, fireşte. Spune că ar fi onorat. Cred că are senzaţia că-i suntem datoare, după negocierea pentru Paragon…

Îşi lăsă vocea să se stingă, parcă vrând să-şi ceară iertare.
Rache pufni scurt, cu dispreţ. Rupse cusăturile tocii de ca şi cum l-ar fi sfâşiat pe Davad.

— Nu-i datorăm nimic, spuse Ronica Vestrit, cu hotărâre. Îşi luă ochii de la cusătură ca să-şi privească nepoata. N-ai nicio obligaţie faţă de el, Malta. Niciuna.

— Atunci… dacă tata nu poate fi aici… mi-ar plăcea să merg singură.

Keffria păru încurcată.

— Draga mea, nu ştiu sigur dacă se cuvine.

— Indiferent dacă se cuvine sau nu, aşa e corect. Dă-i voie.

Malta îşi privi uimită bunica. Ronica îi răspunse cu o privire aproape sfidătoare.

— Bingtownul ne-a lăsat să facem faţă sau să ne prăbuşim singure. Să vadă că facem faţă şi să le-o demonstreze cea mai tânără dintre noi. Se uită în ochii Maltei şi între ele se înfiripă ceva, un soi de înţelegere. S-o afle şi cei din Tărâmul Ploilor Sălbatice, adăugă Ronica, cu glas scăzut.

Proza mea scurtă – Vizită la un savant cu mintea deschisă

Vizită la un savant cu mintea deschisă este de fapt un fragment de roman. Are 36.314 de semne (inclusiv spaţiile), adică 18 pagini standard şi un pic, şi face acum parte din:

Antologia CSF 2020
editor Constantin D. Pavel
editura Pavcon
martie 2021

Cuprinsul antologiei:

Lumea din umbră – Diana Alzner
Puerta del Sol – Aurel Antonie
Douăzeci și doi – Ciprian Ionuț Baciu
Ziua lor – Mircea Băduț
Dificultăți tehnice – Corneliu Bălan
Excursie pe Terra – Lucian-Dragoș Bogdan
Eroul – Anamaria Borlan
Cinci zile – Daniel Botgros
Recviem pentru un revolver – Rodica Bretin
Furnici sub cort – Roxana Brînceanu
Empatie – Voicu Bugariu
Double vision – Julien Caragea
Circuit închis – Aurel Cărășel
Cronozofic – Cristian Cârstoiu
Pelaghia – George Cornilă
Visul unei nopți eterne – Mihai Cranta
Prisaca – Mihai Dumbravă
Perpetuum mobile – Iulia-Ioana Enache
Autoblestemul – Daniela Faur
Sari! – Livia Furia
6 x tată – Robert Gion
Viața lui Camus – Florin Giurcă
Zugravul – Mircea Liviu Goga
Povestea Terrei – Mihai Grecu
Te luăm cu noi ca să ucizi – Florin Haidamac
TUNing – Darius Hupov
Transmisiune de la stele – Alexandru Lamba
Bibliotecarul – George Lazăr
Salutări din Coreea de Nord – Bogdan Marcu (trad.: Ovidiu Vitan)
Coletul – Victor Martin
Aroma fructului de paroya – Bogdan Mihăilescu
Vizită la un savant cu mintea deschisă – Ana-Veronica Mircea
Vlăstare pentru viitor – Claudiu Murgan (trad.: Constantin D. Pavel)
Toți vom fi fericiți – Daniel Ninoiu
Drumul spre victorie – Dodo Niţă
COVID-40 – Dan Norea
Ea în roşu, cu codiţă – Cezar Pârlog
Paparuda – Constantin D. Pavel
10 minute – Dan Popescu
Ultima călătorie – Florin Purluca
Zori cenușii – George Sauciuc
O cască albă și-un copil în ploaie – Sergiu Someșan
Înaintea învierii – Liviu Surugiu
Sărută-mă și pe mine! – Laszlo Tarko
Omul de oțel – Daniel Timariu
Domnul A – Pompilian Tofilescu
Capra Dracului – Allex Trușcă
Ultimul cântec al cocoșului din Morgana – Boris Velimirovici & Aurel Cărășel
Groapa – Cristian Vicol
Dimineți cu ferestre închise – Ovidiu Vitan

---

Romanul din care am extras fragmentul se va numi, probabil, Magnificul, Preaadoratul şi Preaonoratul. E de muultă vreme (aproape un sfert de veac) scris pe hârtie – dactilografiat carevasăzică – şi are nevoie de transcriere pe computer şi de oarece modificări, „pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…”

Da’ poate anu’ ăsta îl pun la punct – poate.

Deocamdată, alte două bucăţele din el, chiar de la început, stau – nu garantez că în forma lor finală – pe un alt blog de-al meu, aici.

Traducere pentru Nemira – Corabia nebună (vol. 1 – Amintirea aripilor)

Corabia nebună (Mad Ship), vol. 1 – Amintirea aripilor
al doilea roman din seria Corăbiile însufleţite (The Liveship Traders), de Robin Hobb
Colecţia Armada
Format: paperback, 130 x 2oo mm; 488 pagini
8 martie 2021

Redactor: Roxana Popescu
Tehnoredactor: Magda Bitay
Lector: Rodica Creţu
Coperta: Vasile Adnan

Fragment din carte  (neredactat):

— Prin urmare, ar trebui să renunţ pur şi simplu? întrebă ea, cu blândeţe. Să-l las să se afunde tot mai mult în nebunie până ce vor veni Negustorii Noi să-l facă bucăţi? Ce-o să ne spunem pe urmă unul altuia, Brashen? Că n-am putut face nimic. că niciodată n-am crezut că se va întâmpla cu adevărat. Asta o să ne facă nevinovaţi?

— Nevinovaţi? Amber îl înfuriase sugerând că el e, cumva, responsabil de toată brambureala aia oribilă. N-am făcut nimic rău. N-am nicio intenţie rea. Sunt nevinovat!

— Tot răul din lume se petrece în vreme ce oamenii cumsecade stau deoparte, fără să facă nimic rău. Nu e de-ajuns să te fereşti să faci rău, Trell. Oamenii trebuie să-ncerce să facă bine, chiar dacă au impresia că nu vor izbuti.

— Chiar şi atunci când e o prostie să încerci? întrebă el, cu un sarcasm nemilos.

— Mai ales atunci, răspunse ea, cu dulceaţă. Uite cum se face, Trell. Îţi frângi inima izbindu-te de lumea asta de piatră. Te arunci asupra ei, fiind de partea binelui, şi nu întrebi care e preţul. Aşa o faci.

— Ce fac? întrebă el, acum furios de-a binelea. Mă las ucis? De dragul de-a fi erou?

— Poate, admise ea. Se poate întâmpla. Dar e sigur că aşa te răscumperi. Aşa devii erou. Îşi lăsă capul pe-un umăr şi îl cântări cu privirea. Nu-mi spune că nu ţi-ai dorit niciodată să fii erou.

— Nu mi-am dorit niciodată să fiu erou, o sfidă el.

Paragon continua să blesteme pe cineva, sfidător. Vorbea fără şir, de parcă ar fi fost beat. Brashen întoarse capul şi îl privi lung. Lumina galbenă a focului îi dansa pe faţa ciopârţită. Ce aştepta femeia aia de la el? Nu putea face nimic ca s-ajute corabia, nu putea face nimic ca s-ajute pe nimeni.

— Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să-mi trăiesc viaţa. Şi nu-mi izbuteşte aproape deloc.

Ea râse gutural.

— Numai fiindcă te fereşti întruna s-o trăieşti. Îţi întorci privirea de la ea. O ocoleşti. Clătină din cap. Trell, Trell. Deschide ochii. Toată brambureala asta oribilă e viaţa ta. N-are sens s-aştepţi să se îmbunătăţească de la sine. N-o mai da deoparte, trăieşte-o.

Râse iar. Privirea şi vocea păreau să i se piardă în depărtare.

— Toată lumea crede că să fii curajos înseamnă să poţi înfrunta moartea fără să clipeşti. Dar de asta e în stare aproape oricine. Aproape oricine poate să-şi ţină răsuflarea şi să nu ţipe atât cât durează să moară. Adevăratul curaj înseamnă să înfrunţi viaţa fără să clipeşti. Nu vorbesc despre vremurile în care drumul drept e greu, dar duce către un sfârşit glorios. Vorbesc despre îndurarea plictiselii, a harababurii şi a neplăcerilor cu care te-alegi făcând ce se cuvine să faci. Îşi înclină din nou capul ca să-l măsoare cu privirea. Cred că tu o poţi face, Trell.

— Încetează. Nu-mi mai spune aşa.

Numele lui de familie era ca sarea pe rană.

Ea îl prinse pe neaşteptate de încheietura mâinii.

— Nu. Încetează tu. Nu te mai gândi că eşti un fiu dezmoştenit de tatăl său. Nu eşti ceea ce se aştepta el să fii; dar asta nu înseamnă că nu eşti cineva. Nu eşti perfect. Nu mai folosi fiecare greşeală pe care-o faci ca scuză pentru un eşec complet.

Brashen îşi smuci mâna, eliberând-o din strânsoarea ei.

— Cine eşti tu, ca să-mi vorbeşti mie despre toate astea? Ce eşti, ca să le ştii?

Cu amărăciune, înţelese în sfârşit care era singura sursă a cunoştinţelor ei. Althea îi vorbise despre el. Cât de mult îi povestise? Îi privi faţa şi ştiu. Îi povestise totul. Totul. Îi întoarse spatele şi se grăbi să se îndepărteze. Îşi dori să poată întunericul să-l înghită cu desăvârşire.

— Brashen? Brashen! se auzi chemarea ei şuierătoare.

El nu se opri.

— Unde vrei să te duci, Trell? Strigătul răsună răguşit în beznă. Unde te duci ca să scapi de tine însuţi?

Brashen nu ştia. Nu putea să răspundă.