Traducere pentru editura Paladin (Art) – Zorii Fundaţiei

Zorii Fundaţiei (Forward the Foundation)
al şaptelea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Colecţia: Serie de autor Isaac Asimov
Format: hardcover
mai 2017

Redactor: Ioana Tudor, Iulia Pomagă
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Corector: Theodor Zamfir
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Împăratul se ridică în picioare, făcându-le celor doi oaspeţi ai săi semn să nu se ridice la rândul lor. Măsură încăperea cu pasul, încoace şi încolo, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi controleze furia. Apoi opri şi se întoarse spre Seldon.

― Mii de ani de-a rândul, începu el, ori de câte ori se întâmpla aşa ceva, oamenii spuneau: „De ce nu facem apel la Împărat?” sau „De ce nu face Împăratul ceva?” Şi, în cele din urmă, Împăratul putea face ceva, şi făcea ceva, chiar dacă nu era întotdeauna cel mai inteligent lucru cu putinţă. Dar eu… Hari, eu n-am nicio putere. Absolut niciuna.

Oh, da, există aşa-numita Comisie a Siguranţei Publice, dar pare preocupată mai degrabă de siguranţa mea decât de a populaţiei. E de mirare că ai reuşit să obţii audienţa asta, pentru că membrii Comisiei nu te văd deloc cu ochi buni.

Eu unul nu pot face nimic, în nicio privinţă. Ştii ce s-a întâmplat cu statutul Împăratului de când a căzut junta şi a fost reinstaurată – ha! – puterea Imperială?

― Cred că da.

― Eu fac pariu că nu ştii… nu totul. Acum avem democraţie. Ştii ce e democraţia?

― Bineînţeles.

Agis se încruntă. Spuse:

― Fac pariu şi că o consideri un lucru bun.

― Cred că poate fi un lucru bun.

― Ei, aici e-aici. Nu este. A întors pur şi simplu Imperiul pe dos.

Să presupunem că vreau mai mulţi poliţişti pe străzile Trantorului. Pe vremuri, aş fi luat o foaie de hârtie pregătită de Secretarul Imperial, aş fi semnat-o cu înflorituri… şi ar fi fost mai mulţi poliţişti pe străzi.

Acum nu mai poate fi vorba de nimic de genul ăsta. Trebuie să prezint propunerea Parlamentului. Acolo sunt şapte mii cinci sute de bărbaţi şi femei şi, când se face o sugestie, încep instantaneu cu toţii să gâgâie ca gâştele. În primul rând, de unde facem rost de credite? Nu putem mări numărul poliţiştilor cu – să zicem – zece mii, fără să plătim zece mii de salarii în plus. Apoi, chiar dacă se ajunge la un acord în problema creditelor, cine îi selectează pe noii poliţişti? Cine îi comandă?

Parlamentarii zbiară unii la alţii, se ceartă, tună şi fulgeră şi, în final… nu se rezolvă nimic. Hari, eu nu pot face nici măcar ceva atât de neînsemnat ca reparaţia porţiunii de cupolă rămasă fără lumini pe care ai remarcat-o. Cât va costa? Cine se ocupă? Oh, reparaţia se va face, dar ar putea dura cu uşurinţă câteva luni. Asta e democraţia.


Înscriu citatul în jocul găzduit de Zina.

Noua traducere a cărţii iese în lume la Bookfest.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | 9 comentarii

Traducere pentru Nemira – Destinul Bufonului

Destinul Bufonului (Fool’s Fate), al treilea roman din trilogia Omul Arămiu
de Robin Hobb
Colecţia: Nautilus
Format: paperback 130×200 mm
Număr volume: 2
20 aprilie 2017

Redactor: _
Tehnoredactor: _
Lector: _
Coperta: _
Ilustraţia copertei: _

Fragment din roman (neredactat):

— Cum doreşti, domnul meu. Dar, când va veni timpul, hotărârea s-ar putea să nu-ţi aparţină. S-ar putea să hotărăsc eu. Sau Fitz. Iar de dragoni nu are nevoie doar lumea, ci şi omenirea însăşi, a adăugat, când în ochii bătrânului s-a aprins furia.

— De ce-ar avea? a întrebat acesta, dispreţuitor.

— Pentru echilibru. Bufonul s-a uitat la mine, apoi pe lângă mine, pe fereastră, şi, cu privirea pierdută în depărtare, a căpătat un aer gânditor. Oamenii nu se tem de niciun rival. Aţi uitat cum e când împarţi lumea cu nişte creaturi pline de o superioritate la fel de arogantă ca a voastră. Credeţi că puteţi aranja totul după bunul plac. Faceţi hărţi, trageţi pe ele linii şi pretindeţi că pământul vă aparţine pur şi simplu pentru că sunteţi în stare să-l desenaţi. Însemnaţi plantele care cresc într-un loc şi animalele care îl cutreieră, ca să se ştie că sunt ale voastre, şi spuneţi că aveţi dreptul să faceţi ce vreţi nu doar cu ceea ce vieţuieşte acolo azi, ci şi cu ceea ce ar putea vieţui mâine. Pe urmă, îngâmfaţi şi agresivi, stârniţi războaie şi vă măcelăriţi între voi ca să apăraţi liniile pe care vi le-aţi imaginat pe faţa lumii.

— Şi presupun că dragonii sunt mai buni decât noi fiindcă nu fac aşa ceva, fiindcă se mulţumesc să înşface orice văd înaintea ochilor. Spirite neîncătuşate, făpturi ale naturii, aflate pe acele culmi ale moralei cucerite când nu eşti în stare să gândeşti.

Bufonul a clătinat din cap, zâmbind.

— Nu, dragonii nu sunt mai buni decât oamenii. Sunt doar uşor diferiţi. Vor ţine o oglindă în faţa egoismului omenesc. Vă vor aduce aminte că toată vorbăria voastră despre ceea ce posedaţi şi ceea ce revendicaţi nu e cu nimic mai presus decât mârâitul unui câine captiv în lanţ şi decât ciripitul provocator al unei vrăbii. Pretenţiile voastre nu există decât în timp ce le rostiţi. Numiţi-o cum vreţi şi revendicaţi-o după plac, dar lumea nu le aparţine oamenilor. Oamenii îi aparţin lumii. Nu sunteţi proprietarii pământului în care vi se vor preschimba trupurile şi care n-o să vă ţină minte numele.


Înscriu citatul din roman în jocul organizat de Zina.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | 7 comentarii

Traducere pentru Editura Trei – BARIERA

BarieraBARIERA (THE LINE)
de J. D. Horn
primul roman din seria Vrăji din Savannah (Witching Savannah)
colecţia Young Fiction
Format: 130 x 200 mm, paperback
360 pagini
martie 2017

Redactor: Oana Duşmănescu
DTP: Gabriela Chircea
Corectură: Maria Muşuroiu, Elena Biţu
Coperta colecţiei: Faber Studio
Foto copertă:  © Guliver/Getty Images/  © PeopleImages

Fragment (neredactat) din roman:

Un singur lucru era sigur: mă aflam într-un loc potrivit pentru cei care nu mai aveau nimic de pierdut. Cu gândul la cât de multe aveam eu de pierdut, mergeam încet, cu grijă, ciulindu-mi urechile ca s-aud orice mişcare. Când am ajuns aproape de punctul unde speram s-o găsesc pe Mama Jilo, n-am auzit, ci mai degrabă am simţit o prezenţă. Se mişca odată cu mine, oprindu-se când mă opream eu. Părea inteligentă şi sălbatică deopotrivă. Azvârlită brusc de nicăieri, o sticlă goală mi s-a făcut ţăndări la picioare. A fost nevoie de toată stăpânirea mea de sine ca să nu ţip ca o puştoaică şi să n-o iau la fugă, dar am reuşit să nu mă clintesc.

— Toată lumea ştie că răscrucea asta-i a mamei Jilo.

Un glas îmi vorbea din beznă.

— O fetiţă albă valoroasă ca tine ar trebui să se gândească de două ori înainte de a cotrobăi pe-aci. S-ar putea să nu-i placă deloc ce-o să scoată la iveală.

M-am uitat cu atenţie în tufişuri, simţind că de-acolo venea o ameninţare, dar nezărind nimic.

— Tu eşti, Mamă? Am venit să-ţi vorbesc! am strigat apoi, în direcţia vocii. Am nevoie de ajutorul tău.

Râsul ei aţâţat s-a auzit înaintea paşilor.

— Jilo credea că ajutorul ei e nedemn de voi, Taylorii. Chiar aşa, a spus, ieşind dintre copaci şi oprindu-se pe drum, sub lumina lunii. Jilo te recunoaşte. Te ştie. Eşti Mercy Taylor.

Mama Jilo în persoană stătea în faţa mea, acum îmbrăcată mai ales în negru, cu o eşarfă de culoare incertă, dar întunecată, legată în jurul frunţii. Strângea într-una dintre mâinile ei noduroase un soi de tolbă veche, de piele, aducând cumva a trusă medicală, iar în cealaltă avea un sac de pânză groasă, în care se zvârcolea ceva. A lăsat tolba jos, dar a continuat să ţină zdravăn sacul.

— Şi ce soi d-ajutor vrei de la Jilo? m-a întrebat, ocolindu-mă în sensul acelor de ceas, fără să mă slăbească din ochi. Pen’ că, fetiţo, singuru’ fel în care se simte Jilo-ndemnată s-ajute un Taylor e să-i grăbească intrarea-n mormânt.

Mă răsuceam în timp ce mă ocolea ea, hotărâtă s-o am tot timpul în faţa ochilor.

— Vreau să faci o vrajă pentru mine, Mamă. Pot să-ţi plătesc, am spus, dar ea a început să tremure şi să-şi fluture mâna liberă către mine.

S-a cutremurat de râs şi pieptul a prins să i se umfle şi să-i hârâie până când a tuşit, azvârlind o flegmă.

— O nobilă şi puternică vrăjitoare Taylor vrea s-o plătească pe mama Jilo ca să-i facă un talisman?

A icnit după fiecare cuvânt, punctându-l cu câte un alt scuipat. A tuşit iar, apoi şi-a recăpătat răsuflarea.

— Ia spune-i acum lui Jilo, mi-a cerut, cu ochii arzându-i de dorinţa de a face rău, pe cine vrei să blestemi?

— Nu… nu, m-am bâlbâit, nu vreau să blestem pe nimeni.

— Atunci ce… ce… ce vrei să faci?

Îşi bătea joc de mine. Şi-a ridicat privirea spre cer.

— Luna o să intre în nori. Tu ai venit încoa’, cu păru’ tău roşu, s-o cauţi pe Jilo. Şi-ai venit după miezu’ nopţii. Dacă n-ai venit pentr-un blestem, atunci crez că nu ştii ce dracu vrei.

Bătrâna a tăcut câteva clipe.

— Aşa că, zi-i lui Jilo. Ce cauţi aci, la răscrucea ei?

— Am venit să te văd. Vreau să faci o vrajă pentru mine, Mamă. Pot să-ţi plătesc, am repetat.

Acolo, în toiul nopţii şi în inima unui loc fără nume, stând în faţa celei mai căutate tămăduitoare înrădăcinate din Savannah, mi-am simţit obrajii arzând de ruşine. Nu mă puteam uita în ochii babei. Am ţintuit în schimb cu privirea pământul plin de gunoaie de la picioarele ei.

— E vorba de un băiat, am început.

— Sigur că-i un băiat la mijloc, a zis ea. Când vine-o fată de seama ta la Jilo, la mijloc îi întotdeauna un băiat. L-am văzut. E tinerelul ăla frumos pe care-l duce soră-ta de nas de la o vreme. Ţi-a căzut cu tronc, nu-i aşa? Vrei să te-ajute mama Jilo să-l furi de la soră-ta. Vrei să-ţi facă mama Jilo o vrajă de dragoste, a adăugat, lungind cuvântul „dragoste” până când a sunat a ceva murdar. Domnişorica s-a ales c-o mâncărime şi vrea să se scarpine.

S-a frecat cu mâna liberă între picioare şi a râs din nou, şi râsul ei a sunat ca un croncănit, speriind o bufniţă de pe o creangă din apropiere.

Baba avea dreptate. Îl iubeam pe Jackson, prietenul surorii mele, şi nu găseam cuvinte cu care să spun cât de mult îl iubesc… şi îl iubeam din clipa îl adusese prima oară în casa noastră, cu şase luni în urmă. O simplă privire de-a lui îmi accelera nebuneşte pulsul şi aprindea în mine un foc şi îmi invidiam sora de câte ori o atingea. Doamne, cum o mai invidiam! Dar o şi iubeam în acelaşi timp.

— Nu. Da. Adică…, m-am bâlbâit, dar Jilo m-a întrerupt înainte de a apuca să-i explic.

— Şi-acum se-ntreabă Jilo, de ce domnişorica frumoasă nu-şi face singură vraja? Pur şi simplu nu vrea să-şi murdărească mânuţele graţioase? Sau ţi-e frică să nu se-ntoarcă magia împotriva ta? Pe de altă parte, nu eşti la fel ca restu’ familiei, nu-i aşa? Sora asta a ta… Cum o cheamă?

— Maisie, am răspuns.

A dat uşor din cap, în semn că recunoştea numele.

— Dintre voi două, a luat ea toată puterea, nu-i aşa? Adică tu trebuie să faci treaba exact aşa cum o face şi Mama.

Era adevărat. Maisie, sora mea geamănă fraternală, era în stare să facă aproape orice miracol pe care şi-l punea în gând. Eu nu puteam să clintesc nici măcar un creion fără să-mi folosesc degetele. Dintre noi două, Maisie câştigase la loteria genetică, n-avea sens să neg. Odată cu părul blond şi cu ochii albaştri în al căror adânc puteai să te scufunzi la nesfârşit, luase şi toată puterea.

— E adevărat, am recunoscut. Eu n-am nicio putere. Nu sunt o vrăjitoare înnăscută.

A venit mai aproape, atât de aproape încât i-am simţit mirosul stătut al răsuflării.

— Jilo nu-i o vrăjitoare înnăscută, da’ crezi că n-are nicio putere? a întrebat, fixându-mă cu privirea.

Şi abia atunci am observat că avea ochi negri – irisurile şi pupilele i se contopeau în abisuri arzătoare, fără fund.

— Vrei să-ţi arate ce poate să facă?

— Nu, m-am grăbit să răspund. Spaima din glasul meu a împăcat-o pe Jilo, care a zâmbit. Tu ştii pur şi simplu să dai cep puterii. Eu nu ştiu.

— Rudele tale nu te-au învăţat niciodată nimic, fetiţo?

— M-au învăţat că puterea nu e ceva pe care să-l sorbi pur şi simplu în tine. E tocmai pe dos. O vrăjitoare adevărată creşte din puterea ei. Cine împrumută puterea nu e o vrăjitoare veritabilă. Poţi fura din ea din când în când, dar puterea îţi scapă repede când o strângi în pumn.

— Oho, acu’ o auz vorbind pe baba Ginny Taylor. Fără nicio îndoială, a spus Jilo.

Pumnul noduros i s-a încleştat şi a s-a desfăcut apoi, ca şi cum ar fi tânjit dureros să lovească.

— Vrei să zici că nu-i adevărat? am întrebat-o, retrăgându-mă cu un pas.

— Ba este, este. E destul de adevărat. Mătuşa asta bătrână a ta nu te iubeşte. Şi-i vorba de mai mult decât atât. Nu-nseamnă că, dacă n-ai ceva, îi musai să-l furi. Nimic nu te-opreşte să-l iei din când în când cu împrumut. Pe lângă asta, Jilo n-a pretins niciodată că-i vreun soi de vrăjitoare.

— Dar poţi să faci vrăji…, am început eu.

— Sigur că Mama ştie cum să facă vrăji. Nu tre’ să fii vrăjitoare ca să te foloseşti de magie. Îţi ia doar ceva mai mult timp. Şi tre’ să vrei să faci câteva sacrificii.

A clătinat sacul de pânză groasă în faţa mea şi a râs iar când creatura dinăuntru a prins să se răsucească frenetic.

— Pentru o fată ca tine, e destul de simplu să-nveţe o şmecherie sau două, aşa că de ce nu te-a învăţat familia ta ce-a învăţat Jilo de una singură?

N-a aşteptat să-i răspund.

— Îţi zice Jilo de ce. Ai tăi se uită de sus la Jilo pen’ că trebuie să-mprumute puterea. Vor mai degrab’ să nu ştii nimic decât să fii ca Jilo.

N-am spus nimic, fiindcă ştiam că are dreptate. Rudele mele, şi mai ales strămătuşa mea Ginny, se uitau într-adevăr de sus la baba de la răscruce. Şi Jilo a păstrat tăcerea, încordându-se în vreme ce aştepta s-o contrazic.

Tăcerea a devenit prea apăsătoare pentru mine.

— Ginny zice că soiul tău de magie e periculos. Că slăbeşte bariera.

— O, Jilo a auzit-o pe Ginny a ta trăncănind într-una despre nepreţuita ei barieră, a spus, destinzându-se. Spunând cum împiedică monştrii să iasă târâş de sub patul lui Jilo şi s-o înfulece. A chicotit. Dar Jilo nu-i o fetiţă pe care-o bagi în sperieţi vorbindu-i de demoni.

— Sunt reali – ştii, nu-i aşa? am întrebat-o, controlându-mi inflexiunile vocii, ca să nu i se pară cumva că îi vorbeam de sus.

— Sigur că-s reali, a ripostat ea. Jilo ştie. Da’ e treaba alor tăi să nu-i lase să intre-n lumea noastră, nu a lui Jilo.

M-am întrebat cât de multe ştie baba despre adevărata natură a barierei sau despre modul în care fusese creată.

… … …

— Lumea şi-a pierdut o mare parte din magie când au făcut schimbarea. Vrăjitorii, de soiul neamurilor tale, a spus Jilo. Se poartă ca şi cum ar fi fost un gest nobil în folosu’ nostru, al tuturor. Dar n-au făcut altceva decât să pună mâna pe toată magia rămasă în lumea noastră, până la ultima fărâmă. Au construit un regat şi s-au urcat pe tronu’ lui şi fac ce vor din noi toţi, ăilalţi. Şi-aşteaptă să se poarte Jilo ca şi cum i-ar fi făcut o favoare.

Nu eram de acord cu interpretarea ei, dar nu mi-a dat ocazia să-mi spun părerea. Şi, oricum, schimbase deja vorba.

— Lui Jilo i-ar plăcea cu siguranţă să vază mutra lui Ginny acum. Să vază cum s-ar schimba la faţă când ar da cu ochii de tine în faţa Mamei Jilo, rugând-o să te-ajute să furi bărbatu’ soră-tii.

A râs pe înfundate şi a scuipat pe pământ.

— Nu m-ai înţeles. Nu vreau să i-l iau pe Jackson lui Maisie, i-am explicat eu. Mai e încă un băiat. Îl cheamă Peter. Îmi e… Nu ştiu sigur ce-mi e. E cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, în afară de Maisie. E minunat. E perfect. Ar trebui să fie iubitul meu. Mă iubeşte, şi vreau să mă faci să mă-ndrăgostesc de el.

Jilo a spintecat noaptea cu strigătul ei amuzat. Au amuţit toate păsările, ba chiar şi insectele, uluite. Deşi stăteam doar în lumina firavă a lunii, puteam să-i văd lacrimile izvorând din ochi. A avut nevoie de câteva clipe ca să-şi revină. Mi-am simţit sângele năvălind în obraji şi învăpăierea stânjenelii devenind furie.

— Vrei s-arunce Mama o vrajă de dragoste asupra ta? A clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. N-ai idee cum lucrează magia, aşa-i? m-a întrebat, dar asprimea din glasul ei dispăruse, lăsând în loc ceva care aducea a compătimire.

Blândeţea ei m-a iritat aşa cum batjocura nu reuşise.

— Îmi pare rău, am spus, grăbindu-mă să mă trag înapoi. N-ar fi trebuit să-ţi irosesc timpul. Nu mi-am dat seama că nu poţi face vraja.

— Nu te pripi, domnişorico. Jilo n-a zis că nu poa’ să facă vraja asta, de-o vrei tu. A zis doar că tu nu pricepi de ce e nevoie.

— Am spus că te pot plăti, i-am răspuns, laconic.

— Doamne păzeşte, fetiţo. Jilo nu vorbeşte despre bani. Vorbeşte despre magie. S-a uitat la mine de parcă ar fi trebuit să-i explice ierbii ce e verdele. Când vin la Jilo pentru o vrajă de dragoste, oamenii au în ei un foc. Ard de dorul persoanei pe care-o vor, şi Jilo foloseşte focul ăla pentru vrajă. Tu ai venit la Jilo iubind un bărbat şi vrei să te facă să-l iubeşti pe altul. În tine nu e decât vinovăţie. Vinovăţie pen’ că-l iubeşti pe unu. Vinovăţie pen’ că nu-l iubeşti pe ălălalt. Jilo poate folosi vinovăţia pentr-o vrajă de răzbunare, dar cu siguranţă nu pen’ una de dragoste.

— Şi de ce-ar fi nevoie pentru vraja asta?

— De sânge, s-a răstit ea. E nevoie de sânge!

— Nu te pot lăsa să-i faci rău unui animal pentru mine.

M-am uitat la sacul ei cu vinovăţie.

— E nevoie de mult mai mult sânge decât al găinii pe care-o are Jilo în sacul ăsta, mi-a răspuns.

— Îl poţi folosi pe al meu.

Pur şi simplu nu mai puteam continua să simt ceea ce simţeam pentru Jackson, când ştiam cât de mult îl iubea Maisie şi cât de devotat îmi era mie Peter. Chiar dacă sentimentele mele nu erau o greşeală, erau periculoase şi distructive şi le simţeam arzându-mă pe dinăuntru. Trebuia să descopăr o cale prin care să le controlez eu pe ele, nu ele pe mine. Dacă aş fi putut găsi în mine forţa necesară, n-aş mai fi stat acolo, oferindu-i sângele meu lui Jilo, dar, când era vorba de Jackson, n-aveam niciun strop de putere.

A clătinat din cap şi de data asta.

— Ar fi nevoie de tot sângele tău. Şi pe urmă vraja nu ţi-ar mai fi de niciun folos.

— Nu-i pot face rău nimănui, am spus, înţelegând că eram un caz lipsit de speranţă.

— Mercy. Oamenii ca noi, ca tine şi ca mine. Dacă vrem puterea, trebuie să fim în stare de sacrificii pentru ea. Îţi iubeşti sora, nu?

— Da, sigur că da. De-aia sunt aici, i-am răspuns.

— Ei, şi Jilo şi-a iubit sora. A iubit-o mai mult decât orice altceva pe lume. Şi, iote, răscrucea asta unde stăm acu. Aici a îngropat-o Jilo. Jilo a înjunghiat-o şi a îngropat-o chiar aici, chiar sub picioarele tale frumoase. De-aia răscrucea şi puterea din ea îi aparţin lui Jilo.

— Nu pot face aşa ceva. N-am ce căuta aici, am spus, şi-a început să mi se învârtă capul.

Stomacul mi s-a revoltat la gândul că aş mai fi putut rămâne lângă femeia aia, fie şi numai pentru încă o singură clipă.

— Oamenii ca noi, ei, noi tre’ să facem o rană din care să sorbim. Dacă nu vrei să sacrifici nimic, n-o să cunoşti niciodată puterea. Jilo ia atât de multe vrăji de la soră-sa, aşa că închipuie-ţi câte ai putea face tu, cu Maisie îngropată sub picioarele tale. Baba a tăcut şi s-a uitat chiorâş la mine, lingându-şi saliva de pe buze. Sora asta a mea e acu aproape secătuită. Dar Maisie aia. Din ea ai putea trage putere la nesfârşit.

— Acum plec, am spus, mai mult pentru mine decât pentru Jilo.

Nu eram ca ea, n-aveam să fiu niciodată.

Am început să mă îndepărtez.

— Jilo o să facă vraja pentru tine.

M-am oprit şi m-am întors spre ea.

— M-am răzgândit. Nu mai vreau ajutorul tău. Uită c-am fost aici.

— Prea târziu, mi-a răspuns. L-ai cerut deja.

— N-o să-ţi dau nimic. N-o să-ţi plătesc.

— Lui Jilo nu-i pasă, puştoaico. O s-o facă, doar pen’ că-i nerăbdătoare să vadă ce-o să se-ntâmple.

Publicat în traduceri Editura Trei | Etichetat , , , , ,

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Preludiul Fundaţiei

Preludiul FundatieiPreludiul Fundaţiei (Prelude to Foundation)
al şaselea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Domeniu: Science-fiction
Colecţie: Serie de autor Isaac Asimov
Format: hardcover, 576 pagini
ianuarie 2017

Redactor: Iulia Pomagă, Ela‑Evelina Jianu
Tehnoredactor: Cristian Vlad
DTP copertă: Alexandru Daş


Fragment din roman:

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , ,

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Marginea Fundaţiei

Marginea FundatieiMarginea Fundaţiei (Foundation’s Edge)
al patrulea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Colecţia: Serie de autor Isaac Asimov
Format: hardcover
mai 2016

Redactor: Diana Marin-Caea
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Corector: Theodor Zamfir
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat*):

5.

— Gata, Janov, spuse Trevize, cu uimire-n glas, după următorul salt. Asta e Gaia. Şi, cel puţin, pe planetă există o civilizaţie tehnologică.

— Îţi dai seama după undele radio?

— Am un indiciu mai bun. În jurul planetei orbitează o staţie spaţială. O vezi?

Pe ecran se desluşea un obiect. Nu reţinea atenţia ochiului neformat al profesorului, dar Trevize adăugă:

— Artificială, metalică şi sursă de unde radio.

— Şi ce facem?

— Deocamdată nimic. Sunt într-o etapă a dezvoltării tehnologice în care e imposibil să nu ne detecteze. Dacă se scurge ceva timp fără să facă nimic, le transmit un mesaj radio. Dacă tot nu reacţionează, mă apropii cu prudenţă.

— Şi dacă fac ei ceva?

— Depinde de acel „ceva”. Dacă nu-mi place, profit de faptul că e puţin probabil să deţină ceva similar cu dotările care ajută nava noastră să facă un Salt.

— Vrei să spui că vom pleca?

— Ca un proiectil hiperspaţial.

— Dar o să plecăm fără să fi aflat nimic.

— Nu e adevărat. Ştim cel puţin că Gaia există, că are o tehnologie funcţională şi c-a făcut ceva care ne-a înfricoşat.

— Dar, Golan, să nu ne lăsăm înfricoşaţi prea uşor.

— Ei, Janov, ştiu că, din toată Galaxia asta, nu-ţi doreşti nimic mai mult decât să aduni informaţii despre Pământ cu orice preţ, dar te rog să nu uiţi că eu nu-ţi împărtăşesc monomania. Ne aflăm într-o navă neînarmată, iar oamenii ăia de jos trăiesc în izolare de secole. Presupune că n-au auzit în viaţa lor de Fundaţie, că nu ştiu nimic care să-i facă s-o respecte. Sau presupune că asta e A Doua Fundaţie şi că, odată ajunşi la mâna lor – dacă sunt supăraţi pe noi – e posibil să nu mai fim niciodată ceea ce-am fost. Vrei să-ţi spele mintea şi să te trezeşti că nu mai eşti mitolog şi nu mai ştii nimic despre legende?

Pelorat se posomorî.

— Dacă prezinţi astfel lucrurile… Dar ce facem după ce plecăm?

— Simplu. Ne-ntoarcem pe Terminus cu noutăţile. Sau atât de aproape de Terminus cât ne permite băbătia. Pe urmă putem face cale-ntoarsă spre Gaia – mai repede, fără atâtea precauţii – cu o navă înarmată sau cu o flotă înarmată. Atunci lucrurile vor sta cu totul altfel.

6.

Aşteptară. Începea să devină un obicei. Îşi petrecuseră mai mult timp aşteptând în apropiere de Gaia decât pe drumul de la Terminus până la Sayshell.

Trevize programă computerul ca să dea automat alarma şi, nepăsător, îşi permise chiar să aţipească pe scaunul lui capitonat.

Aşa că se trezi speriat la auzul alarmei. Pelorat veni în camera lui, la fel de speriat. Alarma sunase în timp ce se bărbierea.

— Am primit un mesaj? întrebă el.

— Nu, răspunse Trevize, agitat. Ne deplasăm.

— Ne deplasăm? Încotro?

— Către staţia spaţială.

— Cum e cu putinţă?

— Habar n-am. Motoarele merg, computerul nu-mi răspunde – şi ne mişcăm. Janov, ne-au prins. Ne-am apropiat prea mult de Gaia.


* Redactoarea a făcut multe modificări cu care n-am fost de acord. Şi habar n-am dacă le-a anulat sau nu pe toate. Dar nici n-am timp, nici chef să verific. 🙂

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , ,

Traducere pentru Nemira – 57% din Bufonul de aur

431 pagini (de la pag. 321, ultimul paragraf, până la sfârşit) din
Bufonul de aur 
(Golden Fool), al doilea roman din trilogia Omul Arămiu
de Robin Hobb
Colecţia: Nautilus
Format: paperback 130×200 mm
12 mai 2016

Ceilalţi traducători: Antuza Genescu (singura pe care a binevoit adminstratorul site-ului editurii să o menţioneze)

Redactor: Georgiana Paraschiv
Tehnoredactor: Magda Bitay
Lector: Viorica Dumitrenco
Coperta: © HarperCollinsPublishers Ltd 2014
Ilustraţia copertei: © Jackie Morris

Fragment din roman:

Mi-a luat mâna şi mi-a apropiat palma deschisă de ochii ei, care nu vedeau bine la distanţă. Sânii i s-au frecat uşor de încheietura mea când mi-a tras o linie cu degetul în palmă.

— Există o dragoste care vine şi pleacă de la tine. Dar, când pleacă, merge alături de tine până când se-ntoarce din nou.

Mi-a ridicat palma şi mai sus, ca s-o cerceteze cu mai multă atenţie, apoi mi-a sărutat-o şi mi-a pus-o pe sânul ei.

— Asta nu înseamnă că trebuie să stai singur cât o aştepţi să se-ntoarcă, mi-a sugerat, în şoaptă.

Fennel ne-a salvat pe amândoi de stânjeneala refuzului meu.

Vrei un şobolan?

Mi-am ridicat privirea. Motanul portocaliu se ghemuise la marginea podului, cu prada zvârcolindu-i-se în bot, şi se holba la noi.

Încă mai are chef de joacă.

Nu. Omoară-l.

Am simţit agonia şobolanului ca pe o scânteiere roşie. Nu mai spera să trăiască, dar viaţa refuza să cedeze atât de uşor. Viaţa nu pleacă niciodată de bunăvoie.

Fennel nu mi-a luat în seamă răspunsul. A sărit din pod în aşternutul nostru, unde şi-a eliberat victima. Rozătoarea disperată a pornit-o spre noi cu paşi iuţi, târând un picior din spate. Jinna a ţipat dezgustată şi a sărit din pat. Am înşfăcat şobolanul. I-am sucit gâtul, punând capăt chinurilor sale.

Eşti iute! m-a lăudat Fennel.

Ia-l. Du-l de-aici.

I-am întins şobolanul mort.

El a adulmecat leşul.

L-ai stricat!

S-a ghemuit pe pat, fixându-mă dezaprobator cu ochii lui rotunzi.

Ia-l de-aici.

Nu-l mai vreau. Nu mai are niciun haz.

A mârâit la mine, gros, apoi a sărit pe podea.

Ai terminat cu el prea repede. Habar n-ai să te joci.

S-a dus drept la uşă, şi-a pus ghearele pe toc şi a zgrepţănat, cerând să i se deschidă. Strângându-şi în jurul trupului gol un capot, Jinna i-a făcut pe plac. Motanul a şters-o imediat. Eu am rămas în pat, dezbrăcat, cu şobolanul în mâinile pe care mi se scurgea sânge din botul şi din nasul lui.

Pantalonii şi izmenele mele erau o încâlceală pe care mi-a aruncat-o Jinna.

— Să nu-mi umpli patul de sânge, m-a avertizat.

Aşa că n-am lăsat şobolanul deoparte, ci m-am chinuit să mă îmbrac cu o singură mână.

L-am aruncat în groapa de gunoi din spatele casei. Când m-am întors, Jinna turna apă fiartă în ceainic. Mi-a zâmbit.

— Celălalt ceai a izbutit cumva să se răcească.

— Chiar aşa?

Am încercat să vorbesc la fel de vesel ca ea. M-am dus în dormitor după cămaşă. După ce m-am îmbrăcat, am netezit aşternutul, ferindu-mă să privesc talismanul. Am ieşit, mi-am nesocotit dorinţa de a pleca şi m-am aşezat la masă. Am mâncat împreună pâine cu unt şi miere şi am băut ceai fierbinte. Jinna a sporovăit despre cele trei femei care veniseră la ea. Îi ghicise în palmă celei mai tinere, ca să vadă dacă o cerere în căsătorie avea să-i aducă fericire, apoi o sfătuise să mai aştepte. Era o poveste lungă, cu o groază de amănunte, aşa că am lăsat-o să-mi curgă pe lângă urechi. Fennel venit lângă scaunul meu, s-a săltat în două labe, înfigându-şi ghearele în piciorul meu, apoi mi-a sărit pe genunchi. De acolo a scrutat masa.

Unt pentru pisică.

N-am de ce să mă port frumos cu tine.

Ba ai. Eu sunt pisica.

Covârşitoarea lui siguranţă de sine mi s-a părut un motiv suficient ca să ung un colţ de felie de pâine şi să i-l ofer. Mă aşteptam să plece cu pâinea în bot. În schimb, mi-a îngăduit s-o ţin până a lins tot untul de pe ea.

Mai vreau.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | 7 comentarii

Traducere pentru Final Chapter – LUNA NEBUNĂ

LUNA NEBUNĂ (FOOL MOON)
de Jim Butcher
al doilea roman din seria Dosarele Dresden (Dresden Files)
colecţia SF & Fantasy
Format: paperback; 200 x 130 x 20 mm
309 pagini
aprilie 2016

Echipa editorială: Iulian Băbălău, Laura Chiș, Adrian Băbălău
Coperta: Nicu Gherasim
Ilustraţia copertei: Chris McGrath

Fragment din roman:

Apartamentul (un cuvânt nepotrivit pentru ceva atât de mare) era strălucitor luminat şi mirosea, foarte vag, a sânge. Un fel de iz metalic dulceag. Îţi zbârleşte părul de pe ceafă, şi mie mi s-a întâmplat instantaneu. Se mai simţea parcă şi un alt miros, al unui soi de tămâie, plus mireasma proaspătă a vântului. Din capul scărilor pornea un coridor scurt, şi am urmat-o pe Murphy în ceea ce părea dormitorul principal, unde am descoperit sursele tuturor mirosurilor.
Mobila lipsea cu desăvârşire, iar încăperea era enormă, te înfiorai gândindu-te cât aveai de mers în toiul nopţii până la baie. Nu erau covoare. Nimic nu împodobea pereţii. Fereastra imensă, cu un sigur canat, nu avea geam, şi vântul de octombrie pătrundea nestingherit. Luna plină se vedea în cadrul ei, ca un tablou înrămat.
Singurul lucru care se găsea din belşug în cameră era sângele. Se zărea pretutindeni, stropi mici împestriţau totul, un jet împroşcase un perete. Urmele stacojii lăsate probabil de un lup voinic duceau drept către fereastra spartă. În centru tronau rămăşiţele unui uriaş cerc al invocării, cu cele trei inele de simboluri desenate cu grijă, cu cretă albă, pe podeaua de lemn şi cu beţişoare de tămâie aprinse intercalate între simbolurile celui de al doilea inel.
Ceea ce mai rămăsese din Kim Delaney zăcea, cu faţa în sus şi fără haine, la câţiva paşi distanţă de cerc. Surprinderea şi şocul i se întipăriseră pe chip şi n-aveau să dispară decât odată cu rigor mortis. Ochii ei negri, cândva scânteietori, fixau tavanul, iar buzele erau întredeschise, parcă în mijlocul unei scuze.
De sub bărbie îi lipsea o bucată mare şi rotundă, smulsă odată cu laringele şi traheea. În rană se vedeau carnea roşie, însângerată, capetele zdrenţuite ale arterelor, muşchii sfâşiaţi şi oasele albe, lucind palid în adânc. Zgârieturi adânci îi deschiseseră trupul ca pe un sac cu fermoar, lăsând-o acoperită de o peliculă stacojie.

Publicat în traduceri Final Chapter | Etichetat , , , ,

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Calea Regilor

Calea Regilor (The Way of Kings)
de Brandon Sanderson
Colecţia: Fantasy Masters
Format: hardcover
noiembrie 2015

Redactori: Diana Marin-Caea, Dragoş Roşca
Tehnoredactor: Cristian Vlad
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Jasnah se opri. Lumina Animmodului ei acoperit era reflectată de metalul din mâinile celor care le vânau. De săbii sau de cuţite.
Bărbaţii se pregăteau să ucidă. Nu jefuiai femei ca Jasnah şi Shallan, femei cu legături sus-puse, lăsându-le în viaţă ca să depună mărturie. Atacatorii nu erau tâlharii galanţi din poveştile romantice. Trăiau ştiind, în fiecare clipă, că, dacă erau prinşi, aveau să fie spânzuraţi.
Paralizată de frică, Shallan nu putea nici măcar să ţipe.
Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii!
— Şi acum, lecţia, spuse Jasnah, cu voce aspră, cruntă.
Îşi smulse mănuşa.
Lumina revărsată brusc era aproape orbitoare. Shallan ridică o mână ca să-şi ferească ochii şi se retrase împleticindu-se şi sfârşind prin a se sprijini de zidul de pe marginea aleii. În jurul lor erau patru bărbaţi. Nu cei din uşa tavernei, alţii. Pe care ea nu-i observase urmărindu-le. Acum le vedea cuţitele şi dorinţa de a ucide din adâncul ochilor.
Ţipătul ei se înălţă, în sfârşit eliberat.
Bărbaţii mormăiră la apariţia luminii orbitoare, dar continuară să se apropie. Unul, cu pieptul lat şi barba neagră, se năpusti la Jasnah, cu arma ridicată. Prinţesa întinse calmă mâna, cu degetele înclinate – şi o apăsă în pieptul bărbatului care-şi repezea spre ea cuţitul. Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât.
Mâna lui Jasnah pătrunse în pielea bărbatului, şi el încremeni. O clipă mai târziu, ardea.
Nu, nu ardea, devenise foc. Cât si clipi, se preschimbase în flăcări. Înălţate în jurul mâinii lui Jasnah, conturau un om, cu capul dat pe spate şi cu gura căscată. Pentru o unică secundă, moartea bărbatului întrecu în strălucire nestematele prinţesei.
Ţipătul lui Shallan se stinse. Silueta de flăcări era de o frumuseţe stranie. Peste o clipă dispăru, focul se risipi în aerul nopţii, lăsând o imagine portocalie să zobovească în ochii lui Shallan.
Ceilalţi trei bărbaţi începură să înjure, grăbindu-se să se îndepărteze şi împiedicându-se unul de altul, în panică. Unul căzu. Jasnah se răsuci, nepăsătoare, şi îi mătură umărul cu degetele în vreme ce se străduia să se salte în genunchi. Bărbatul se transformă în cristal, o siluetă de cuart pur, fără niciun defect – şi hainele i se transformară în acelaşi timp. Diamantul Animmodului păli, dar îi mai rămase încă destulă lumină de furtună ca să trimită curcubee de scântei prin leşul preschimbat.
Ceilalţi doi bărbaţi fugiră în direcţii opuse. Jasnah respiră adânc, închise ochii şi-şi înălţă mâna deasupra capului. Shallan îşi duse mâna interzisă la piept, uluită, năucită. Îngrozită.
Lumina de furtună ţâşni din mâna prinţesei ca două fulgere gemene, simetrice. Fiecare lovi câte un tâlhar, şi cei doi plesniră şi se umflară, devenind fum. Hainele goale le căzură la pământ. Cristalul de cuarţ fumuriu al Animmodului crăpă cu un pocnet ascuţit şi lumina îi dispăru, lăsând-o pe Jasnah doar cu diamantul şi cu rubinul.
Rămăşiţele celor doi hoţi se înălţară în aer, vălurele de vapori unsuroşi. Ea deschise ochii, părând nefiresc de calmă. Îşi trase din nou mănuşa peste fabrial – folosindu-se de mâna interzisă ca să s-o sprijine de burtă în timp ce-şi strecura înăuntru degete mâinii libere. Pe urmă se întoarse, senină, pe drumul pe care veniseră. Lăsă leşul de cristal în urmă, îngenuncheat, cu o mână ridicată. Încremenit pe vecie.
Shallan se deslipi de zid şi se grăbi pe urmele prinţesei, îngreţoşată şi uluită. Ardenţilor li se interzicea să-şi folosească Animmodurile asupra oamenilor. Şi chiar le foloseau rareori în văzul altcuiva. Şi cum reuşise Jasnah să lovească doi oameni de la distanţă? Judecând după tot ce citise – din puţinul pe care-l puteai găsi – pentru Animmodelare era nevoie de contact fizic.
Prea copleşită ca să ceară răspunsuri, rămase tăcută – cu mâna liberă la tâmplă, străduindu-se să-şi controleze tremurul şi respiraţia întretăiată – în timp ce Jasnah striga după un palanchin. În cele din urmă apăru unul, şi cele două femei se urcară.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , ,

Traducere pentru Final Chapter – NORI DE FURTUNĂ

NORI DE FURTUNĂ (STORM FRONT)
de Jim Butcher
primul roman din seria Dosarele Dresden (Dresden Files)
colecţia SF & Fantasy
Format: 130 x 200 mm
279 pagini
noiembrie 2015

Echipa editorială: Iulian Băbălău, Laura Chiș, Adrian Băbălău
Coperta: Nicu Gherasim
Ilustraţia copertei: Chris McGrath

Fragment din roman:

M-am uitat, am înregistrat mecanic detaliile şi am închis în tăcere uşa acelei părţi a minţii mele care începuse să urle în clipa când pătrunsesem în încăpere.
Probabil că muriseră într-un anumit moment al nopţii trecute, fiindcă rigor mortis se instalase deja. Erau în pat; ea călare peste el, cu trupul aplecat înapoi, cu spatele arcuit ca al unei dansatoare, cu rotunjimile sânilor trasând un contur încântător. El era culcat dedesubt, un bărbat suplu, cu o constituţie solidă, cu braţele întinse în lateral, încleştate de ceaşafurile de satin, strângându-le în pumni. Dacă ar fi fost o fotografie erotică, ar fi reprezentat o imagine remarcabilă.
Numai că părţile din stânga sus ale coşurilor piepturilor celor doi amanţi se extinseseră, ieşindu-le prin piele, cu coastele împungând în afară, ca nişte cuţite rupte, zdrenţuite. Sângele arterial le ţâşnise din trupuri, ajungând tocmai pe oglindă şi pe tavan, alături de bucăţi terciuite de carne gelatinoasă, care reprezentau probabil ceea ce mai rămăsese din inimile lor. Privindu-i de sus, le vedeam cavităţile din partea superioară a corpurilor. Am remarcat membranele acum cenuşii din jurul plămânilor stângi încremeniţi şi muchiile coastelor, care păreau să fi fost împinse în afară şi frânte de o forţă din interior.
Ceea ce le anulase fără drept de apel potenţialul erotic.
Patul se găsea în mijlocul camerei, fiind astfel scos cu subtilitate în evidenţă. Dormitorul era decorat după modelul camerei de zi: foarte mult roşu, foarte multă catifea, oarecum în exces, cu excepţia cazului când priveai decorul în lumina lumânărilor. Şi în sfeşnicele de pe pereţi erau lumânări autentice, din care nu mai rămăseseră decât nişte mucuri stinse.
M-am apropiat de pat şi l-am ocolit. Tălpile mi-au lipăit pe covor. Mica parte urlătoare a creierului meu, bine zăvorâtă în spatele uşilor autocontrolului şi ale unui antrenament strict, continua să bolborosească. Am încercat s-o ignor. Şi chiar am făcut-o. Dar, dacă nu ieşeam de-acolo în mare grabă, aveam să-ncep să plâng ca o fetiţă.

Publicat în traduceri Final Chapter | Etichetat , , , ,

Traducere pentru Nemira – Suliţa Deşertului

Sulita DesertuluiSuliţa Deşertului (The Desert Spear), al doilea roman din seria Demon
de Peter V. Brett
Colecţia Nautilus SF/ Format: paperback 130 x 200
septembrie 2014

Redactor: Nicoleta Ghement
Tehnredactor: Madga Bitay
Lector: Mihaela Stan

Fragment din roman (neredactat):

— Aceasta e noaptea, spuse Inevera. Am văzut-o cu mult timp în urmă. Ucide-l şi ia-i suliţa. În zori, vei da de ştire că tu însuţi eşti Shar’Dama’Ka, iar peste o lună vei conduce toată Krasia.

— Nu, zise Jardir.

Pentru o clipă, Inevera nu-l auzi.

— … şi cei din tribul Sharach vor trece imediat de partea ta, spunea ea, însă triburile Kaji şi Majah îţi vor sta cu toată puterea împotrivă… Eh?

Se întoarse spre el şi sprâncenele îi dispărură sub acoperământul capului.

— Prorocirea…, începu ea.

— Prorocirea să fie blestemată! exclamă Jardir. Indiferent ce ţi-ar spune ţie oasele de demon, eu n-o să-mi omor prietenul. N-o să-l jefuiesc. Sunt Sharum Ka, nu un hoţ în noapte.

Inevera îl pălmui şi răspunsul ei răstit stârni ecouri între pereţii de piatră.

— Un prost, asta eşti! A sosit clipa de răscruce, când ar putea fi devine va fi. La răsăritul soarelui, despre unul dintre voi se va spune sus şi tare că este Izbăvitorul. Şi tu hotărăşti dacă acesta va fi Sharum Ka al Suliţei Deşertului sau un chin din Nord, jefuitor de morminte.

— M-am săturat de prorocirile şi de răscrucile tale, de tine şi de toate dama’ting! izbucni Jardir. Nu sunt decât presupuneri menite să facă bărbaţii să joace cum le cântaţi voi! Dar n-o să-mi trădez prietenul de dragul tău, indiferent ce-ai pretinde că vezi în bulgării tăi glifaţi, din rahat de alagai!

Inevera ţipă şi ridică mâna să-l lovească iarăşi, dar el i-o prinse de încheietură şi i-o trase în sus. Ea încercă o clipă să lupte, dar era ca şi cum s-ar fi luptat cu un zid de piatră.

— Nu mă sili să te fac să suferi, o preveni Jardir.

Ochii femeii se îngustară şi se întoarse brusc, încordându-şi degetul mijlociu şi arătătorul mâinii libere şi înfigându-le în umărul lui. În clipa următoare, braţul cu care-o ţinea de încheietură îi amorţi şi Inevera se răsuci, scăpând din strânsoarea lui, se retrase cu un pas şi-şi netezi robele.

— Continui să crezi că dama’ting sunt lipsite de apărare, bărbate, spuse, în timp ce el o privea cu ochi holbaţi de spaimă, tocmai tu, care ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că nu e ăsta adevărul.

Jardir îşi coborî către propriul braţ privirea îngrozită. Îi atârna fără vlagă, refuzând să se supună voinţei sale.

Inevera se apropie, îi luă mâna amorţită într-a ei şi îşi împinse în umărul lui mâna liberă. Îi răsuci braţul, apăsând în acelaşi timp cu putere, şi, brusc, furnicături ca tot atâtea înţepături de ace ascuţite luară locul amorţelii.

—Nu eşti hoţ, încuviinţă ea, cu voce din nou calmă, dacă nu faci nimic altceva decât să ceri ceea ce-ţi aparţine de drept.

— Mie? se miră el, fixându-şi cu privirea mâna ale cărei degete începeau din nou să se îndoaie.

— Cine e hoţul? întrebă ea. Un chin care jefuieşte mormântul lui Kaji, sau tu, ruda lui de sânge, care ia înapoi ceea ce-a fost furat?

— Nu ştim dacă ţine sau nu în mâini Suliţa lui Kaji, zise Jardir.

Inevera îşi încrucişă braţele.

— Tu ştii. Ai ştiut din clipa când ai zărit-o pentru prima oară, aşa cum ai ştiut tot timpul că va veni ziua asta. Nu ţi-am ascuns niciodată această soartă.

Jardir nu răspunse.

Inevera îi atinse braţul cu delicateţe.

— Dacă preferi, îi pot pune un elixir în ceai. O să-i aducă o moarte rapidă.

— Nu! strigă Jardir, smulgându-şi braţul. Alegi întotdeauna calea cea mai lipsită de onoare! Par’chin nu e khaffit, ca să fie dat morţii ca un câine! Merită o moarte de războinic.

— Atunci oferă-i-o, îl îmboldi ea. Acum, înainte de a începe alagai’sharak şi de a se afla puterea suliţei.

Jardir clătină din cap.

— Dacă trebuie să se facă, se va face în Labirint.

Dar, când se îndepărtă de Inevera, nu era deloc sigur c-avea să se facă vreodată. Cum ar fi putut privi lumea cu mândrie, ca Shar’Dama Ka, stând pe cadavrul unui prieten?

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , , | 1 comentariu