Poezelele mele şi SF-ul

Dintre scrierile mele care se pretind poezii, prima (Recviem) a apărut cu relativ multă vreme în urmă (martie 1995) în Jurnalul SF nr. 110.

Iar alte două (Galactologoree şi Elefantasme* şi/sau tontoane) şi-au găsit locul în revista CSF nr. 4, trimisă la tipar de editura Pavcon (în curs de apariţie).

Constat că, pe coperta ilustrată de Laurențiu Butuc, numele meu iese în evidenţă, fiind singurul care n-a încăput decât prescurtat, şi ţin să menţionez că, în acest caz, AV (ave) e o prescurtare haioasă, în sensul că face din prenumele meu un salut adresat numelui.


* Pentru „elefantasme” îi mulţumesc lui psi, făuritoarea acestui cuvânt. Cât despre „tontoane”, şi el lipsă din DEX, sincer, nu mai ştiu de unde a apărut – tot de la psi, din tărtăcuţa mea, de altundeva…

Publicat în poezelele mele | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Scrieri din familie: Cel de Sus, Spaţiu şi Mine (ed. Pavcon)

Cel de Sus, Spaţiu şi Mine
de Gheorghe Mircea
(cartea soţului meu)
172 pagini
28 iunie 2019

Editor: Constantin Pavel
Coperţile şi ilustraţiile: Gheorghe Mircea

Descrierea de pe site-ul editurii:

O  scriere în care vei descoperi, cu surprindere și bucuroasă mirare, o explicație nonconformistă a lumii în care trăim, a Universului și a Creației. Reprezentând rezultatul unor lungi ani de analiză și gândire aprofundată, cartea de față poate fi considerată o adevărată raritate în peisajul publicisticii românești.

Spicuiri din carte:

Desigur, spațiul 2D poate avea și forma unei suprafețe curbe, dar pentru a exista sub această formă are nevoie de cel puțin un spațiu 3D, adică de un spațiu SUPERIOR, DE SUS, în care să se poată curba.
Un astfel de spațiu 2D este însă la fel de sărac ca și planul, având grosimea infinit de mică, iar cetăţenii acestor spații au tot numai 3 libertăți, ca şi cei din plan – translarea de-a lungul a 2 direcții perpendiculare și rotirea în jurul unui punct al spațiului.

Toate spațiile 2D curbe pot fi reduse, în final, prin proiecție/presare dintr-un spațiu 3D, la un plan.
De aceea singurul spațiu 2D care există în sine și pentru sine rămâne planul.

Spațiul 3D presupun că poate avea și formă curbă, dar pentru a exista sub această forma are nevoie de cel puțin un spațiu 4D, adică de un spațiu SUPERIOR, DE SUS, unde să se poată curba.
Un astfel de spațiu 3D este la fel de sărac ca și spațiul nostru 3D, având grosimea infinitezimală după perpendiculara a 4-a, iar cetăţenii acestui spaţiu au tot numai 6 libertăţi – translarea de-a lungul a 3 direcții perpendiculare și rotirea în jurul celor trei axe ale spațiului.
Toate spațiile 3D curbe pot fi reduse, în final, prin proiecție/presare de către CEL DE SUS din spațiul 4D, la un spațiu 3D drept.
De aceea singurul spațiu 3D care există în sine și pentru sine rămâne spaţiul 3D drept.



De fapt, toată măreţia şi puterea CELUI DE SUS au la bază trei lucruri: 1, 0 şi ∞.
CEL DE SUS este, desigur, 1.
CEL DE SUS fiind stăpânul infinitului, desigur, poate fi, atunci când vrea, infinit de mic.
Adică infinitezimal.
Adică 0.

CEL DE SUS poate face ce vrea.
Când se dorește infinit de mare, EL, 1, se împarte la ceva infinit de mic, adică la 0.
Rezultatul este că se va expanda instantaneu şi va deveni ∞ de mare.
Astfel 1 devine totul, adică toată existenţa.
Noi oamenii considerăm un astfel de lucru fără sens. Dar aceasta este fără sens numai pentru noi. Pentru CEL DE SUS este banal.

CEL DE SUS poate face ce vrea.
Când se dorește infinit de mic, EL, 1, se împarte pe sine însuşi la ceva infinit de mare, adică la ∞.
Rezultatul este că va deveni infinit de mic.
Adică infinitezimal.
Adică 0.
Noi, oamenii, considerăm un astfel de lucru fără sens. Dar aceasta este fără sens numai pentru noi. Pentru CEL DE SUS este banal.

Astfel EL, 1, se poate împărţi în toți și în toate fără să se termine niciodată.
Astfel EL, 1, poate exista în toţi şi în toate fără să se termine niciodată.
Astfel EL, 1, este existența însăși.


Înscriu citatele în jocul găzduit de Zina.

Publicat în scrieri din familie | Etichetat , | 6 comentarii

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Ultimii descendenţi

Ultimii descendenţi (Last Descendants)
de Matthew J. Kirby
O nouă serie Assassins Creed
Colecţia: Paladin Young Books
Format: hardcover, 140 x 210 mm, 312 pag.
27 mai 2019

Redactori: Diana Gheorghe, Adrian Crețu
Tehnoredactor: Cristian Vlad
DTP copertă: Alexandru Daș

Fragment din roman:

Mă auziți?
Vocea lui Monroe venea din cască.
— Da, răspunse Owen.
Da, se auzi apoi vocea lui Javier, tot din cască.
Super, zise Monroe. OK, iată ce se va întâmpla. Mai întâi încarc Coridorul Amintirilor.
— Ăsta ce mai e? întrebă Javier.
Partea de tranziție a simulării. O puteți considera sala de aşteptare a Animusului. Expunerea la simularea completă poate fi copleşitoare sau chiar vătămătoare, atât psihic, cât şi fizic. Trebuie să vă introduc treptat. După ce vă obişnuiți cu Coridorul, încarc totul. Sunteți gata? O să vi se pară bizar.
— Gata, zise Javier.
— Gata, spuse și Owen.
După numai o secundă, un torent de lumină, sunet și senzații îl inundă, ca atunci când ieși dintr‑un loc întunecos în plin soare, doar că, de data asta, nu‑și putea feri ochii. Suportă totul până când i se limpezi vederea, nervii i se destinseră și văzu clar unde se afla.
Un nemărginit vid cenușiu îl înconjura, brăzdat de cră‑ pături luminoase. În jur i se învolburau nori de ceață, solidificați din când în când în frânturi de forme geometrice care sugerau câte ceva tangibil, o muchie de clădire, o creangă de copac. Pe urmă se uită în jos și văzu că nu era el însuși.
Era îmbrăcat cu un pieptar de zale, purtat peste o tunică grea, cu ținte. Amândouă erau lungi, aproape până la genunchi. Cizme înalte, din piele, îi acopereau gambele, tot din piele îi erau și mănușile, iar de centură îi atârna o sabie în teacă. Când întoarse capul, o curea de sub bărbie se strânse, iritându‑i pielea, și își dădu seama că are o barbă deasă. Cureaua susținea un coif metalic conic, cu borul ușor lăsat în jos, bine îndesat pe cap.
— Ăsta ești tu? întrebă cineva, chiar în spatele lui. Owen se răsuci pe călcâie.
— Javier?
Bărbatul din spatele lui încuviință din cap, dar nu era Javier. Alt trup, alt chip, altă voce. Era de vârstă mijlocie, cu pielea închisă la culoare, și, în afară de fâșia de pânză care‑i ascundea organele genitale, mai purta o tunică vătuită, care‑i lăsa brațele și picioarele la vedere, și o pereche de sandale. Dungi de vopsea albă și roșie îi acopereau fața și avea creștetul împodobit cu o coroană de pene multicolore, mai înaltă în partea din spate.
— Arăți ca un conchistador, spuse personajul care era Javier.
— Iar tu ca un aztec sau cam așa ceva, răspunse Owen.
Nu tocmai. Vocea lui Monroe răsuna direct în urechea lui Owen, iar băiatul presupuse că Javier o auzea în același mod. Aztecii au cucerit o mare parte a Mexicului, dar nu pe tot. Javier e un războinic tlaxcaltec. Poporul lui a fost unul dintre multele care au luptat împotriva aztecilor înainte de sosirea europenilor.
— De unde știi? întrebă Javier.
De la Animus. Când vă analizează amintirile genetice, face extrapolări, pornind de la datele istorice cunoscute. Îmi spune şi că Javier are dreptate în privința strămoşului tău, Owen. O să pătrunzi în amintirile unui conchistador. Ale unui oştean pe nume Alfonso del Castillo.
— Ah, spuse Javier. Deci poporul tău l‑a învins pe al meu.
Din nou, nu tocmai, zise Monroe. Tlaxcaltecii au fost înfrânți de Hernán Cortés, dar, în final, s‑au aliat cu el împotriva azteci- lor, care erau mai puternici.
— Oh, vorbi din nou Javier. Scuze. Presupun că poporul tău l‑a îmbolnăvit pe‑al meu de variolă.
— Nici măcar n‑aveam idee că printre strămoșii mei se află un conchistador, spuse Owen și se gândi că n‑avea de ce să‑și ceară scuze pentru asta.
S‑ar părea că simularea voastră se va desfăşura în 1519. Chiar înainte de victoria lui Cortés înpotriva tlaxcaltecilor.
— Deci mergem în Mexic? întrebă Owen. Cu sute de ani în urmă?
Practic, nu mergeți nicăieri. Eşti tot pe podeaua autobuzului meu. Dar o să ai impresia că mergi altundeva. De aceea folosim Coridorul Amintirilor.
— Şi acum ce urmează? întrebă Javier.
Acum vreau să vă relaxați. Să vă mişcați puțin. Până când se încheie încărcarea amintirilor, încercați să vă obişnuiți cu existența în simularea trupului altcuiva.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , | 1 comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Cuvinte despre Lumină (vol. II – Poarta Jurământului)

Cuvinte despre Lumină (Words of Radiance)
volumul II: Poarta Jurământului
de Brandon Sanderson
Cartea a doua din Arhiva Luminii de Furtună (Stormlight Archive)
Colecţia: Fantasy Masters
Format: Hardcover, 140 x 210 mm, 600 pag.
27 mai 2019

Redactori: Beatrice Feleagă, Adrian Creţu
Corectură: Theodor Zamfir
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Kaladin întinse mâna în întuneric şi pipăi peretele până când îşi găsi suliţa. O luă, se sprijini în ea şi se ridică. Durerea din picior îl fulgeră imediat, şi strânse din dinţi, dar nu era chiar atât de rău. Luase scoarţă de fathom ca să-i domolească suferinţa, şi îl ajuta. Refuzase muşchiul-de-foc pe care încercaseră chirurgii să i-l dea. Tatălui său nu-i plăcea să folosească leacuri de care deveneai dependent.

Se sili s-ajungă la uşa micii sale camere, apoi o deschise şi ieşi în lumina soarelui. Îşi umbri ochii şi privi cerul. Încă nu se vedea niciun nor. Lăcrimarea, cea mai urâtă parte a anului, avea să-nceapă a doua zi. Urmau patru săptămâni de vreme mohorâtă, cu ploaie neîntreruptă. Era Anul Uşor, aşa că nici măcar n-avea să fie o mare furtună în mijlocul acelui răstimp. O mizerie.

Kaladin tânjea după furtuna din el. I-ar fi dezmorţit mintea, i-ar fi dat senzaţia de mişcare.

— Hei, gancho? zise Lopen, ridicându-se de lângă vatră. Ai nevoie de ceva?

— Hai să privim plecarea armatei.

— N-ar trebui să mergi, aşa cred…

— N-o să păţesc nimic, spuse Kaladin, şchiopătând cu greutate.

Lopen se grăbi să-l ajute, intră sub braţul lui, ridicându-i greutatea de pe piciorul rănit.

— De ce nu străluceşti un pic, gon? întrebă Lopen, cu voce scăzută. De ce nu te vindeci?

Kaladin îşi pregătise o minciună: că nu vrea să le trezească bănuieli chirurgilor, vindecându-se prea repede. Dar nu izbuti s-o spună. Nu cuiva de la Podul Patru.

— Mi-am pierdut puterea asta, Lopen, răspunse, pe şoptite. Syl m-a părăsit.

Herdazianul uscăţiv deveni neobişnuit de tăcut.

— Ei, spuse, într-un târziu, poate-ar trebui să-i cumperi ceva frumos.

— Să-i cumpăr ceva frumos? Unei sprene?

— Da. De pildă… nu ştiu. Poate o plantă frumoasă, sau o pălărie nouă. Da, o pălărie. Ar putea fi ieftină. Ea e mică. Dacă vreun croitor încearcă să-ţi ceară, pentru ceva atât de mic, preţul obişnuit, îi tragi o bătaie bună.

— E cel mai ridicol sfat pe care l-am primit vreodată.

— Ar trebui să te freci cu nişte curry şi să dansezi prin tabără cântând cântece de leagăn de-ale mâncătorilor de coarne.

Kaladin îl privi nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

Ce?!

— Vezi? Acum, ce ţi-am spus despre pălărie nu mai e cel mai ridicol sfat care ţi s-a dat vreodată, a trecut pe locul doi, aşa că ai putea să-ncerci. Femeilor le plac pălăriile. Am o verişoară care face pălării. O pot ruga pe ea. S-ar putea să nici nu fie nevoie de-o pălărie adevărată. Doar de sprenul unei pălării. O să te coste încă şi mai puţin.

— Eşti un ciudat cu totul aparte, Lopen.

— Bineînţeles, gon. Există doar un singur eu.

Îşi continuară drumul prin tabăra pustie, trecând pe lângă o baracă goală după alta. Kaladin păşea cu grijă, încântat de ajutorul lui Lopen, dar, chiar şi aşa, mersul îl secătuia. N-ar fi trebuit să se mişte, sprijinindu-se pe picior. Cuvintele tatălui său, cuvintele unui chirurg, i se înălţau din adâncurile memoriei.

„Muşchi sfâşiaţi. Bandajează piciorul, fereşte-l de infecţii şi nu lăsa omul să-şi sprijine greutatea pe el. Dacă muşchii se rup mai tare, poate rămâne şchiop pe viaţă, sau mai rău.”

— Vrei să-ţi aduc un palanchin? întrebă Lopen.

— Palanchinele sunt pentru femei.

— Nu-i nimic rău în a fi femeie, gancho. Unele dintre rudele mele sunt femei.

— Bineînţeles că ele…

Vocea i se stinse când Lopen zâmbi. Al furtunii herdazian. Când de mult din tot ce îndruga era intenţionat o prostie? Sigur, Kaladin îi auzise pe mulţi spunând glume despre prostia herdazienilor, însă Lopen i-ar fi putut juca pe toţi pe degete. Fireşte, jumătate din glumele spuse de Lopen erau despre herdazieni. Părea să le găsească din cale afară de amuzante.

Pe măsură ce se apropiau de platouri, liniştea de mormânt era înlocuită de puternica rumoare a mii de oameni adunaţi între limite înguste. Ieşind în sfârşit dintre şirurile de barăci Kaladin şi Lopen ajunseră pe o terasă naturală, deasupra locului de adunare de unde se intra pe Câmpiile Sfărâmate. Văzură mii de soldaţi. Suliţaşi în grupuri mari, compacte, arcaşi ochi-luminoşi în şiruri mai subţiri, ofiţeri călare ţanţoşi, în armuri strălucitoare.

Kaladin icni uşor.

— Ce e? întrebă Lopen.

— Asta e ceea ce am crezut întotdeauna că voi găsi.

— Ce? Azi?

— În fragedă tinereţe, în Alethkar, spuse Kaladin, neaşteptat de emoţionat. Când visam la gloria războiului, asta îmi imaginam.

Nu-şi imaginase soldaţii novici şi abia în stare să lupte instruiţi de Amaram în Alethkar. Nu-şi imaginase nici brutele grosolane, dar eficiente, din armata lui Sadeas – şi nici măcar unităţile rapide cu care asalta Dalinar platourile.

Îşi imaginase asta. O armată întreagă, în formaţie de marş. Suliţe înălţate, steaguri fluturând, toboşari şi trâmbiţaşi, mesageri în uniformă, condeiere călare, ba chiar şi Animmodelatorii regelui, în careul lor separat, ascunşi vederii de pereţi de pânză prinsă de pari.

Kaladin ştia acum adevărul despre bătălii. N-aveau nimic glorios, nu însemnau decât oamenii căzuţi la pământ, urlând şi zvârcolindu-se, încâlciţi în propriile măruntaie. Însemnau podari trimişi către un zid de săgeţi şi parshendi căsăpiţi în timp ce cântau.

Însă, în clipa aceea, Kaladin îşi îngădui din nou să viseze. Îi oferi sinelui său tânăr – încă viu în adâncul fiinţei sale – spectacolul pe care şi-l imaginase întotdeauna. Îşi imagină că toţi soldaţii aceia se pregăteau pentru ceva minunat, nu doar pentru un alt măcel fără sens.

— Hei, chiar mai vine şi altcineva, spuse Lopen, arătând cu degetul. Ia uită-te.

Judecând după steaguri, lui Dalinar nu i se mai alăturase decât un singur alt înalt prinţ: Roion. Însă, după cum observase Lopen, o altă forţă – nu la fel de mare şi de bine organizată – se scurgea către nord pe drumul larg care mărginea, în est, taberele de luptă. Cel puţin încă un alt înalt prinţ mai răspunsese la chemarea lui Dalinar.

— Să găsim Podul Patru, spuse Kaladin. Vreau să-mi iau rămas bun de la oamenii noştri.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Traducere pentru Nemira – 68% din Foc şi sânge

68% (de la capitolul 10 inclusiv până la sfârşit) din
Foc şi sânge 
(Fire and Blood)
de George R. R. Martin
Colecţia Armada
Format: 135 x 322 mm; 800 pagini
27 mai 2019

Celălalt traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Redactor:
 Oana Ionaşcu
Tehnoredactor: _
Lector: _
Ilustraţii: Doug Wheatley

Fragment din partea tradusă de mine (neredactat):

Cu toţii aveau să-şi amintească vreme îndelungată ce făceau în clipa când au auzit un corn răsunând în văzduhul dimineţii.

— Sunetul mi-a alunecat pe şira spinării ca un cuţit rece, deşi n-aş fi putut spune de ce, avea să povestească mai târziu regina.

Dintr-un turn de veghe singuratic, de unde cuprindeai cu privirea Golful Apei Negre, un străjer întrezărise în depărtare aripi întunecate şi dăduse alarma. A sunat a doua oară când aripile au crescut şi a treia oară când a văzut clar dragonul, negru pe fundalul norilor.

Balerion se întorsese la Debarcaderul Regelui.

Trecuseră mulţi ani de când Teroarea Neagră fusese văzut pentru ultima oară în văzduhul de deasupra oraşului şi ivirea sa a umplut de spaimă o mare parte a norodului, care s-a întrebat dacă Maegor cel Crud nu se întorsese cumva din morţi ca să-l încalece iarăşi. Dar, vai!, de gâtul dragonului nu se ţinea un rege mort, ci o copilă pe moarte.

Balerion a coborât măturând cu umbra sa neagră curţile şi palatele din Fortăreaţa Roşie şi izbind aerul cu aripile lui uriaşe, pentru a se opri în curtea interioară, lângă Cetăţuia lui Maegor. Abia atinsese pământul când prinţesa Aerea a alunecat din spatele lui. Chiar şi oamenii care o cunoscuseră îndeaproape în anii petrecuţi de ea la curte au recunoscut-o cu mare greutate. Era aproape dezbrăcată, din haine nu-i mai rămăseseră decât nişte zdrenţe atârnate de braţele şi picioarele subţiri ca nişte beţe. Părul îi era murdar şi încâlcit.

— Vă rog! a strigat către cavalerii, scutierii şi slujitorii care-i priviseră coborârea. Apoi, când toată lumea s-a repezit spre ea, a adăugat. Eu niciodată…

Şi s-a prăbuşit.

Ser Lucamore Strong se afla la postul său, pe podul peste şanţul fără apă care înconjura Cetăţuia lui Maegor. A împins privitorii într-o parte şi-n alta, a ridicat-o pe prinţesă în braţe şi a traversat castelul, ducând-o la Marele Maester Benifer. Mai târziu, avea să istorisească oricui voia să-l asculte că fata era roşie la faţă şi avea fierbinţeală atât mare încât i-a simţit pielea încinsă prin zalele smălţuite ale armurii. Cavalerul a pretins şi că avea ochii plini de sânge şi că „în ea era ceva, ceva care se mişca, făcând-o să se cutremure şi să mi se zvârcolească în braţe.” (Însă n-a spus poveştile astea prea multă vreme. A doua zi, regele Jaehaerys a trimis după el şi i-a poruncit să nu mai vorbească despre prinţesă.)

Regele şi regina au fost chemaţi de îndată dar, când au ajuns în faţa camerelor maesterului, Benifer nu i-a lăsat să intre.

— Nu vreţi s-o vedeţi astfel, le-a spus, şi aş fi nechibzuit dacă v-aş lăsa să vă apropiaţi mai mult.

La uşă au fost puse străji, ca să nu intre nici servitorii. Numai septonul Barth a fost primit, pentru ritualurile dinainte de moarte. Benifer a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru prinţesa în agonie, i-a dat lapte de mac şi a cufundat-o într-o cadă cu gheaţă ca să-i scadă fierbinţeala, dar strădaniile lui au fost zadarnice. În vreme ce sute de oameni s-au îngrămădit în septul din Fortăreaţa Roşie, rugându-se pentru ea, Jaehaerys şi Alysanne au stat de veghe la uşa maesterului. Soarele apusese şi sosise ora liliacului când Barth a ieşit ca să le dea de veste că Aerea Targaryen e moartă.

Prinţesa le-a fost încredinţată flăcărilor chiar a doua zi, la răsăritul soarelui, cu trupul înfăşurat în pânză fină, de in, din creştet până la vârfurile picioarelor. Marele Maester Benifer, care îi pregătise trupul pentru rugul funerar, părea el însuşi pe jumătate mort, după cum le-a destăinuit lordul Redwyne fiilor săi. Regele a dezvăluit că nepoata sa fusese răpusă de o fierbinţeală şi le-a cerut tuturor locuitorilor Ţinutului să se roage pentru ea. În Debarcaderul Regelui a fost jelită câteva zile înainte ca viaţa să-şi reia vechiul curs, şi asta a fost tot.

Însă misterele rămân. Nici măcar acum, după câteva veacuri, nu am ajuns de fel mai aproape de descoperirea adevărului.

Mai mult de cincizeci de bărbaţi au slujit Tronul de Fier ca Mari Maesteri. Jurnalele, scrisorile, registrele de cheltuieli, memoriile şi calendarele de curte reprezintă cele mai folositoare istorisiri ale evenimentelor la care au fost martori, dar nu au fost cu toţii la fel de sârguincioşi. În timp ce unii ne-au lăsat tomuri de însemnări pline de vorbe goale, neuitând niciodată să noteze ce a mâncat regele la cină (şi dacă a savurat sau nu mâncarea), alţii n-au scris mai mult de şase într-un an. În această privinţă, Benifer se numără printre cei de frunte, jurnalele şi scrisorile sale ne oferă informaţii amănunţite despre tot ce a văzut şi a făcut, ca şi despre toate întâmplările la care a fost martor în slujba regelui Jaehaerys şi, mai înainte, în a lui Maegor, unchiul acestuia. Şi totuşi, în toate scrierile lui, nu există nici măcar un singur cuvânt nici despre întoarcerea Aereei Targaryen şi a dragonului furat de ea la Debarcaderul Regelui, nici despre moartea tinerei prinţese. Din fericire, septonul Barth n-a fost la fel de taciturn, aşa că acum trebuie să acordăm atenţie istorisirii lui.

„Au trecut trei zile de când a murit prinţesa”, a scris el, „şi eu încă n-am izbutit s-adorm. Nu ştiu dacă voi mai putea dormi vreodată. Am crezut întotdeauna că Mama e îndurătoare şi că Tatăl din Ceruri judecă toţi oamenii deopotrivă după dreptate… dar nu există nici îndurare, nici dreptate în ceea ce s-a abătut asupra tinerei noastre prinţese. Cum au putut zeii fi atât de orbi, sau atât de nepăsători încât să îngăduie o asemenea grozăvie? Sau e cu putinţă să existe în acest univers şi alte zeităţi, nişte monştri răuvoitori, precum aceia împotriva cărora predică preoţii lui R’hllor cel Roşu şi în faţa cruzimii cărora regii şi zeii oamenilor nu sunt cu nimic mai presus decât nişte muşte?

Nu ştiu. Nu vreau să ştiu. Dacă asta mă face un septon necredincios, aşa să fie. Marele Maester Benifer şi cu mine am căzut de acord să nu spunem nimănui ceea ce am văzut şi am trăit în odăile lui când acea sărmană copilă trăgea să moară… nimănui, nici regelui, nici reginei, nici mamei ei, nici măcar arhimaesterilor din Citadelă… dar nu pot scăpa de amintiri, aşa că le aştern aici. Poate că, până când vor fi găsite şi citite, oamenii vor fi înţeles mai bine ce sunt astfel de grozăvii.

I-am spus lumii întregi că prinţesa Aerea a fost ucisă de o fierbinţeală, ceea ce e, în mare, adevărat, dar a fost una cum nu mai văzusem până atunci şi cum sper că nu voi mai vedea vreodată. Fata ardea. Avea pielea încinsă şi roşie şi, când mi-am pus mâna pe fruntea ei, să văd cât de fierbinte este, a fost ca şi cum mi-aş fi afundat-o într-o oală cu ulei în clocot. Abia dacă mai avea vreun pic de carne pe oase, atât de sfrijită şi de înfometată părea, dar am putut să vedem nişte… umflături în lăuntrul ei, pentru că pielea i se înălţa şi apoi cobora iarăşi, de parcă… nu, nu de parcă, pentru că era o realitate, nu o părere… în ea se găseau nişte creaturi, creaturi vii, care înaintau şi se răsuceau, poate căutând o cale de ieşire, şi îi dădeau asemenea dureri încât nici măcar laptele de mac nu-i aducea vreo alinare. I-am spus regelui, aşa cum trebuie cu siguranţă să-i spunem şi mamei ei, că prinţesa Aerea n-a vorbit deloc, dar e o minciună. Mă rog să pot uita cât de curând unele dintre lucrurile pe care le-a şoptit printre buze crăpate şi sângerânde. Nu pot uita cât de des se ruga să moară.

Toată priceperea maesterului a fost neputincioasă în lupta cu fierbinţeala ei, dacă-i putem da unei asemenea orori un nume atât de obişnuit. E cel mai simplu mod de a spune că biata copilă se cocea din interior. Carnea i s-a întunecat tot mai mult la culoare, apoi a prins să crape, până când, cei Şapte să mă aibă în pază, a ajuns să semene cel mai bine şi mai bine cu friptura de porc rumenită. Din gură, din nas şi, cel mai obscen, dintre buzele de jos, îi ieşeau fuioare subţiri de fum. Atunci a încetat să vorbească, însă creaturile din ea au continuat să se mişte. Până şi ochii i s-au copt în ţeastă şi în cele din urmă au plesnit ca două ouă lăsate prea mult în apă clocotită.

Am crezut că e cel mai hidos lucru pe care-o să-l văd vreodată, dar am fost curând adus la realitate, fiindcă mă aştepta ceva încă şi mai oribil. S-a întâmplat când eu şi Benifer au pus-o pe sărmana fată într-o cadă şi am acoperit-o cu gheaţă. Îmi tot spun că şocul acelei cufundări i-a oprit brusc inima… şi, dacă e aşa, a fost milostenie, pentru că atunci au ieşit creaturile din ea…

Creaturile… Mamă din Ceruri, ai milă de mine, că nu ştiu cum altcumva să vorbesc despre ele… erau… viermi cu chip omenesc… şerpi cu mâini… orori răsucite, lipicioase, de nedescris, şi păreau să se zvârcolească, să zvâcnească şi să se vânzolească pe când ţâşneau din carnea ei. Unele nu erau mai mari decât degetul meu mic, dar cel puţin una a fost cât braţul meu… oh, Războinicul să mă aibă în pază, scoteau nişte sunete

Totuşi au murit. Trebuie să nu uit asta, să mă agăţ de asta. Orice ar fi fost, erau creaturi ale arşiţei şi focului şi nu le plăcea deloc gheaţa, o, nu. Una după alta, s-au zbătut şi s-au zgârcit şi au murit în faţa ochilor mei, slavă celor Şapte. Nu-mi pot îngădui să le dau nume… erau spurcăciuni.”

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru Nemira – Corabia Magiei

Corabia magiei (Ship of Magic),
primul roman din seria Corăbiile însufleţite (The Liveship Traders), de Robin Hobb
Colecţia Armada
Format: paperback, 130 x 2oo mm; 856 pagini
18 aprilie 2019

Redactor: Marian Coman
Tehnoredactor: Magda Bitay
Lector: Ecaterina Derzsi
Coperta: Adrian Vasile

Fragment din carte  (neredactat):

Privirea ei o săgetă din nou pe Keffria.

— Acum, când ai moştenit proprietăţile tatălui tău, i-ai moştenit şi votul în Consiliu. Fără îndoială că Davad o să-nceapă să te curteze, să te convingă să-ţi foloseşti votul ca să-l susţii. Şi, când o lege care să accepte sclavia te-ar ajuta să-ţi sporeşti averea… ce crezi c-o să-ţi ceară Kyle să faci?

Keffria se simţi ca paralizată. Nu îndrăzni să răspundă. Ar fi vrut să spună că bărbatul ei nu doreşte acceptarea sclaviei în Bingtown, dar, fără să vrea, socotea deja în gând ce-ar fi avut de câştigat. Dacă sclavia n-ar mai fi fost interzisă, mai multe proprietăţi ar fi redevenit brusc profitabile. Ogoarele cu grâne. Mina de cositor. Şi, în afară de asta, Kyle n-ar mai fi trebuit să-şi ducă marfa tocmai în Chalced ca s-o poată vinde, ar fi putut face negoţ cu sclavi chiar acolo, în Bingtown. Drumul ar fi durat mai puţin şi o mai mare parte a încărcăturii ar fi ajuns la la ţărm în viaţă şi în stare destul de bună ca să fie vândută…

Cutremurându-se, Keffria luă brusc în considerare întreaga importanţă a gândurilor sale. O mai mare pare a încărcăturii ar fi ajuns la ţărm în viaţă. Acceptase de la bun început că, dacă bărbatul ei transporta sclavi, moartea unora dintre ei pe drum era de neocolit. Moarte din ce motiv? De bătrâneţe sau de boală? Nu. Kyle era prea inteligent ca să cumpere sclavi care ar fi putut muri. Ea se aştepta să moară o parte în timpul călătoriei. Acceptase că trebuia să se întâmple. Dar de ce? Când călătorise pe mare, Keffria nu se temuse niciodată pentru viaţa sau pentru sănătatea ei. Prin urmare, numai modul în care erau trataţi pasagerii îmbarcaţi fără voia lor le putea pricinui moartea. Iar sclavii ar fi putut foarte bine daţi în grija lui Wintrow, asta ar fi putut fi una dintre îndatoririle lui. Fiul ei avea să-nveţe să nu ia în seamă strigătele unei femei care imploră ajutor pentru copilul său? Avea să-i ajute pe cei care le aruncau şerpilor trupurile neînsufleţite?

Probabil că mama ei îi putea citi o parte a gândurilor, fiindcă spuse, încet:

— Nu uita, votul îţi aparţine. Dacă vrei, i-l poţi ceda soţului tău. Multe soţii de Negustori din Bingtown aflate în situaţia ta ar face-o, deşi legile noastre nu o cer. Dar ţine minte că, în Consiliul Negustorilor, familia Vestrit are numai un vot, un singur vot. Şi, odată ce i l-ai cedat bărbatului tău, nu-l mai poţi cere înapoi. Va putea împuternici pe oricine vrea el, ca să voteze, în lipsa lui, aşa cum vrea el.

Keffriei i se făcu brusc foarte frig şi se simţi cu desăvârşire singură. Indiferent ce hotărâre ar fi luat, ar fi avut de suferit. Kyle avea să pledeze în favoarea sclaviei, ea nu se îndoia de asta. Aproape că putea să-i audă argumentele logice, raţionale, îl auzea chiar spunând că sclavia în Bingtown ar fi fost o soartă mai bună decât sclavia în Chalced. Kyle putea s-o convingă. Şi, dacă o făcea, mama ei şi-ar fi pierdut orice urmă de respect pentru ea.

— Nu e decât un singur vot în Consiliul Negustorilor, se auzi spunând, cu voce slabă. Unul din cincizeci şi şase.

— Sunt cincizeci şi şase de familii de Negustori, încuviinţă mama ei. Şi adăugă, odată cu următoarea răsuflare: Şi ştii câţi nou-veniţi au adunat deja destui lefferi de pământ ca să ceară un vot? Douăzeci şi şapte. Pari şocată. Ei bine, şi eu am fost. E limpede că mulţi se stabilesc la sud de Bingtown, luând pe tăcute pământul în stăpânire cu titluri de proprietate semnate de noul Satrap, şi apoi vin aici, să declare că au dreptul la un loc în Consiliul Oraşului. Cel de al doilea Consiliu, care a fost creat, în numele imparţialităţii, pentru ca noii colonişti de pe Cele Trei Corăbii să aibă un loc unde să-şi rezolve nemulţumirile între ei şi o voce care să-şi spună părerea în guvernarea Bingtownului, e acum folosit împotriva noastră.

Iar presiunea nu vine doar din interiorul oraşului. Chalcedul însuşi ne priveşte bogăţiile cu ochi lacomi. Au avut deja pretenţii asupra unor teritorii de la graniţa noastră din nord, nu numai o singură dată, şi băiatul ăla prost care ne e Satrap le-a cedat fără să murmure. Şi asta doar de dragul darurilor pe care i le trimit, femei şi giuvaeruri şi ierburi ale plăcerii. El n-o să ia partea Bingtownului împotriva Chalcedului. Nici măcar n-o să respecte tot ce ne-a făgăduit Esclepius. Se zvoneşte că acest nou Satrap a golit visteria Jamailliei din pricina obiceiurilor lui nesăbuite şi se străduieşte să găsească mai mulţi bani pentru distracţii dând drept de împroprietărire oricui vrea să-i obţină favorurile oferindu-i sau făgăduindu-i daruri. Nu le dă pământurile noastre doar nobililor din Jamaillia, ci şi lingăilor lui din Chalced. Prin urmare, Keffria, ceea ce ai vrut să spui e adevărat. Poate că un singur vot nu e de ajuns ca să împiedice Bingtownul să fie copleşit de schimbări.

Mama ei se ridică încet de la masă. Nu mâncase absolut nimic, nu luase nici măcar o gură de ceai. Se îndreptă spre uşă oftând.

— Cu timpul, nici măcar toate cele cincizeci şi şase de voturi ale Negustorilor nu vor mai fi de-ajuns ca să pună stavilă voinţei valului de nou veniți. Şi dacă acest Satrap Cosgo încalcă astfel una dintre făgăduielile făcute nouă de Esclepius, oare o să le respecte pe celelalte? Cât o să mai treacă până când monopolurile oferite nouă le vor fi vândute şi altora? Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla atunci. Ar putea însemna mult mai mult decât sfârşitul modului nostru de viaţă. Nu vreau să mă gândesc ce ar putea stârni oamenii ăştia atât de lacomi şi de nechibzuiţi dacă se vor aventura în susul Fluviului Ploilor Sălbatice.

Preţ de o clipă înfiorătoare, Keffria se întoarse cu gândul în trecut, la naşterea celui de al treilea copil al ei. Sau, mai degrabă, la cea de a treia oară când adusese ceva pe lume, fiindcă după aceea lungă sarcină şi după o naştere chinuitoare, din pântecul ei nu ieşise niciun copil. Numai o creatură pe care mama ei n-o lăsase nici s-o ţină în braţe nici s-o vadă şi care mormăise, mârâise şi se zbătuse nebuneşte în timp ce Ronica o scotea din încăpere. Kyle era atunci plecat pe mare, dar Ephron era acasă şi fusese nevoit să îndeplinească el obligaţia care împovăra toate familiile de Negustori din Bingtown. Pe urmă nimeni nu mai vorbise despre asta. Nici măcar Kyle, când venise de pe mare, nu întrebase nimic despre leagănul încă gol, se mulţumise să accepte faptele şi se purtase cu ea cu cea mai mare tandreţe. De atunci, numai o singură dată se referise la „copilul ei mort”. Se întrebă dacă el credea asta cu adevărat. Kyle nu se născuse într-o familie de Negustori; poate nu credea în existenţa preţului care trebuie plătit. Poate nu înţelegea pe deplin ce însemna căsătoria cu cineva dintr-o familie de Negustori. Poate nu înţelegea că Negustorii nu doar profitau, ci şi se protejau de Fluviul Ploilor Sălbatice şi de tot ceea ce aduceau apele sale.

Pentru o scurtă clipă, îşi văzu soţul ca pe un străin şi, poate, ca pe o ameninţare. Nu ca pe o ameninţare malefică, doar ca parte a unei furtuni sau a unui talaz imens, a unei forţe neînsufleţite, dar care totuşi striveşte şi nimiceşte tot ce-i iese în cale.

— Kyle e un om bun, îi spuse mamei sale.

Numai că Ronica părăsise fără zgomot încăperea, şi cuvintele Keffriei căzură, fără viaţă, în aerul nepăsător.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Ultima zăpadă

Ultima zăpadă (The Life We Bury)
de Allen Eskens
Colecţia: Paladin Crime Masters
Format: hardcover, 140 x 205 mm, 344 pag.
17 aprilie 2019

Redactori: Beatrice Feleagă, Diana Gheorghe
Tehnoredactor: Roxana Ciobanu
Coperta: Alexandru Daș

Fragment din roman (neredactat):

Într-o continuare a articolului, poliţia anunţa identificarea cadavrului drept Crystal Marie Hagen, o fată de paisprezece ani. Trupul fusese carbonizat într-o foarte mare măsură şi autorităţile bănuiau că victima era deja moartă când fusese pus focul. Magazia arsă se afla alături de casa în care locuise Crystal, împreună cu mama ei, Danielle Hagen, cu tatăl ei vitreg, Douglas Lockwood, şi cu fratele ei vitreg, Dan Lockwood. Danielle, mama lui Crystal, le-a spus reporterilor că observaseră lipsa fetei la scurt timp după ce se răspândise vestea că în ruinele magaziei se găsise un cadavru. Crystal fusese identificată fără dubiu în baza amprentelor dentare. În încheierea articolului, era anunţată arestarea lui Carl Iverson, în vârstă de treizeci şi doi de ani, pentru interogatoriu. Carl Iverson era vecin cu familia lui Crystal, locuia chiar în casa de alături şi magazia arsă îi aparţinea.

Alături de acel articol am găsit fotografia lui Carl Iverson, desculţ, arestat de cei doi poliţişti. Am mărit-o cu ajutorul butoanelor de pe cititorul de microfilme. Poliţiştii purtau haine de stofă şi mănuşi, în contrast cu tricoul şi blugii lui Iverson. Cel în uniformă fixa cu privirea ceva din spatele fotografului. Pornind de la tristeţea din ochii lui, am decis că se uita probabil la părinţii lui Crystal Hagen, care urmăreau arestarea monstrului vinovat de uciderea şi arderea fiicei lor. Poliţistul în civil avea gura deschisă, cu falca uşor strâmbă, pesemne fiindcă ţipa la Carl Iverson.

Dintre cei trei bărbaţi din fotografie, numai acesta din urmă se uita la camera fotografică. Nu ştiu ce mă aşteptasem să văd pe faţa lui. Cum te controlezi după ce comiţi o crimă? Treci ţanţoş pe lângă resturile carbonizate ale magaziei în care ţi-ai ars victima? Îţi pui masca nepăsării şi păşeşti pe lângă ruină fără să-i acorzi mai mult interes decât magazinului de pe colţ, de unde cumperi lapte? Sau întorci capul cu frică, ştiind că ai fost prins, că ţi-ai luat ultima gură de aer în libertate, c-o să-ţi petreci tot restul vieţii într-o cuşcă? Când am mărit imaginea feţei lui Carl Iverson, a ochilor lui îndreptaţi către fotograf, n-am văzut nici mândrie, nici calm prefăcut, nici frică. N-am văzut decât nedumerire.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Proza mea scurtă – volumul „Întoarcerea vrăjitorului”

Întoarcerea vrăjitorului, volum de proză scurtă SF
Colecţia SF / 184 pagini
8 martie 2019

Editor: Constantin Pavel
Coperta: George Ionescu

Conţine povestirile:
De dragoste
Iadul
Negustorul ambulant, calculatorul și falimentul
Învins
Oyoja Onuk
Călugărița
Felix, The King
Bifurcația
Turnat 2
Oltzii
Năpârstocii
Puncte de vedere
Coincidență
Omul de zăpadă
Supraviețuitorii
Clipa eternă
Poveste de Crăciun
Radu Babei
Întoarcerea vrăjitorului

Fragment din carte (din povestirea Întoarcerea vrăjitorului):

— Să-mi trag basca! exclam. Adică, moşule, a fost doar… strania realitate?! N-am visat? Sau – dă Doamne! – visez în continuare?

— Ce vis, ce moş! se supără Smărăgdescu. Sunt Oz cel Mare şi Cumplit, adaugă, numai că vocea pare să-i vină de undeva, din spatele meu. Şi suntem în drum spre Oraşul meu de Smaragd!

Îmi ard una peste frunte.

— Vrăjitorul din Oz! Adică sunt treaz – şi am nimerit într-o poveste? Fugi de-aci! Nu se poate!!! Îţi baţi joc de mine!

Înjur, mă reped afară din cort – aproape doborându-l pe Oz –, pipăi caldarâmul, îmi afund capul în apa rece a unui pârâu, las o viespe să mă-nţepe…

— Lasă prostiile! îmi strigă el. Nu visezi. Şi nu e poveste. Am citit şi eu ce-a scris Baum ăla. Nu ştiu cum le-a aflat pe toate – pe unele nu le ştiam nici eu. Bag mâna-n foc că i le-a spus Dorothea, puştoaica dată naibii care m-a scăpat de două cotoroanţe! Dar nici el n-a avut habar că-n nacela mea au picat pantofii de argint şi boneta de aur – noroc chior, domnule dragă! – şi că afurisitul de balon m-a dus – ghinionul dracului! – în alt loc şi-n alt timp. Da’ ce loc, România asta a voastră! Unul pe care, într-un fel, îl iubesc – plin de şarlatani mult mai mari decât mine! Şi ce vremuri interesante! Într-ale lui Ceaşcă am fost ventriloc la Circul de Stat, am făcut câteva turnee în Vest, am dosit nişte valută… Pe urmă, când s-a schimbat calimera, am fost ziarist la nişte jurnale obscure, din provincie, am scris SF sub mai multe pseudonime, am practicat yoga, prin corespondenţă – şi asta chiar mi-a priit, meditaţiile făcute cu boneta maimuţelor pe cap şi cu pantofii Dorotheii în mâini m-au ajutat să absorb nişte energii, ba chiar să le şi controlez, să capăt oarece putere…Ca să nu mai spun că trupul mi-a încremenit la vârsta biologică de 68 de ani, am devenit beneficiarul unei bătrâneţi perpetue… Şi am început să mă simt vrăjitor, nu impostor.

Pentru comenzi intraţi aici, pe site-ul editurii.

Publicat în proza mea scurtă | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Proza mea scurtă – Troc

Troc, o povestire (2941 de semne, inclusiv spaţiile = o pagină standard şi jumătate) scrisă în mai 2004 şi ajunsă cândva sub ochii câtorva cititori sub titlul „Bodaproste”*, face acum parte din:

Antologia CSF 2018
editor Constantin D. Pavel
editura Pavcon
ianuarie 2019

Cuprinsul antologiei:

Cuvânt înainte – Constantin D. Pavel
O după-amiază pe dungă – Diana Alzner
Planeta natală – Traian Bădulescu
Să plutești pe-o apă liniștită – Anamaria Borlan
Dream on! – Daniel Botgros
Alfa numeric – Aurel Cărășel
Regina nopții – Daniela Faur
Colocviu la anatomie – Livia Furia
Lik – Florin Giurcă
Repartiția – Mircea Liviu Goga
Prin iad, pe două roți – Florin Haidamac
Scrisul din somn – Victor Martin
Troc – Ana-Veronica Mircea
Povestea omului picat din Lună – Daniel Ninoiu
2.1.18 – Constantin D. Pavel
Atenție, se deschid ușile! – Viorel Pîrligras
Primul om care a pășit pe Lună – Florin Purluca
În așteptarea lui Mesia – Sergiu Someșan
Cristale – Laszlo Tarko
Zborul către mine – Allex Trușcă
Dincolo de Centură – Boris Velimirovici
Partidul Național Tectonic – Ovidiu Vitan



* Ştiu că forma recomandată de DEX e bogdaproste, dar eu n-am auzit aproape niciodată cuvântul ăsta rostit astfel…

Publicat în proza mea scurtă | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Proza mea scurtă – volumul „Între lumi”

Între lumi, volum de proză scurtă SF
Colecţia SF / 176 pagini
noiembrie 2018

Editor: Constantin Pavel
Coperta: George Ionescu

Conţine povestirile:
Kill
Coşmar
Între lumi
Asklepios
Vremea vânturilor
Mutare disciplinară
Tolaie
Cazul Jurgen Gott
În culise
Mărturisirea
Himera
Scan Dal
Elementul exotic
Iarbă
Scuipând în iarbă
Vise împlinite
Schimb de experienţă
Fără doar şi poate
Lovitura de palat
Ultima partidă

Fragment din carte (din povestirea Între lumi):

Lui Heather drumul i se păruse lung. Şi plictisitor. Nu reuşise nici măcar să aţipească. Vagonul vechi, în care călătorise singură, o hurducase fără încetare.

Aşa că s-a bucurat când s-a văzut în staţia terminus, o gară mică, urâtă şi aproape pustie, plasată, ca într-un fund de căldare, în mijlocul horei împietrite a unor munţi abrupţi, de care nu reuşiseră să se agaţe decât câţiva jnepeni răzleţi şi piperniciţi.

O dată cu ea, din tren au mai coborât doar două babe cocârjate şi crăcănate, cu nasurile arcuite, ca nişte ciocuri cărnoase, către gurile pungite. „Vrăjitoare”, şi-a imaginat Heather, răutăcioasă, dar simţindu-se ca într-o poveste. Două vrăjitoare gemene şi excentrice. Preferaseră să se lase zgâlţâite de-a lungul şinelor ce se pierdeau într-un defileu îngust, în loc să-şi călărească tradiţionalele mături zburătoare! Şi, odată coborâte pe peron, le-a plăcut să şontâcăie către drumul din spatele gării, după ce i-au salutat, cu câte o clătinate a capului, pe impiegatul de serviciu, care se nimerise să fie tocmai fratele lui Matt, şi pe Melinda, care îşi plimba privirile dezgustate de-a lungul trenului murdar.

Amândoi se uitau către Heather fără să o vadă. Dar ea i-a recunoscut de cum i-au apărut înaintea ochilor. S-a apropiat de ei surâzând şi, crezând că îi ajută s-o recunoască la rândul lor, a pronunţat cuvintele magice de care nu se mai folosise, pentru că, până atunci, nimeni nu încercase să-i vorbească.

— Voi curăţa ferma Ronsson!

Impiegatul s-a încruntat către nevastă-sa.

— Ce-ai spus?!

— N-am spus nimic. Dar am auzit! a ţipat ea. Şi n-am luat decât o gură din rachiul tău puturos, ca să-mi amorţesc afurisita asta de măsea!

„Oare sunt nebuni?” s-a minunat Heather. „Sau au orbul găinilor?”

— Eu am vorbit, a precizat, punându-şi mâna pe braţul celeilalte. Sunt eu, Heather. Mi-ai dat telefon azi-dimineaţă.

Melinda s-a închinat. O cruce grăbită, dar mare, apăsată.

— Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne pe noi, păcătoşii! a murmurat înainte de a se repezi pe urmele bărbatului care o luase deja la sănătoasa către clădirea gării.

Heather i-a urmat, dar nu atât de iute încât să nu i se închidă uşa în nas.

— Rachiul, numai rachiul e de vină! a auzit-o pe Melinda. Am să-l arunc pe tot, şi nu care cumva să îndrăzneşti să-mi mai aduci în casă vreo picătură!

Heather a bătut în uşă cu pumnii şi cu picioarele, a zgâlţâit-o  — şi a înjurat când a înţeles că totul era în zadar. „Şi eu ce dracu’ fac acum?” s-a întrebat, îndreptându-se spre singura bancă de pe peron – şuie şi cu vopseaua coşcovită – pe care, cu un  oftat, s-a lăsat să cadă.

— Faci ceea ce îţi e menit, i-a răspuns, din spate, vocea unei alte femei.

S-a întors brusc, speriată, aşteptându-se să dea cu ochii de una din cotoroanţele gemene – sau chiar de amândouă. Şi a ţipat când s-a văzut pe sine însăşi. Ar fi putut jura că priveşte într-o oglindă, dacă cealaltă n-ar fi stat în picioare, sprijinindu-se cu o mână de speteaza băncii, şi dacă nu ar fi început să vorbească.

Pentru comenzi intraţi aici, pe site-ul editurii.

Publicat în proza mea scurtă | Etichetat , , , | 5 comentarii