Traducere pentru Nemira – 68% din Foc şi sânge

68% (de la capitolul 10 inclusiv până la sfârşit) din
Foc şi sânge 
(Fire and Blood)
de George R. R. Martin
Colecţia Armada
Format: 135 x 322 mm; 800 pagini
în curs de apariţie

Celălalt traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Redactor:
 Oana Ionaşcu
Tehnoredactor: _
Lector: _
Coperta: _

Fragment din partea tradusă de mine (neredactat):

Cu toţii aveau să-şi amintească vreme îndelungată ce făceau în clipa când au auzit un corn răsunând în văzduhul dimineţii.

— Sunetul mi-a alunecat pe şira spinării ca un cuţit rece, deşi n-aş fi putut spune de ce, avea să povestească mai târziu regina.

Dintr-un turn de veghe singuratic, de unde cuprindeai cu privirea Golful Apei Negre, un străjer întrezărise în depărtare aripi întunecate şi dăduse alarma. A sunat a doua oară când aripile au crescut şi a treia oară când a văzut clar dragonul, negru pe fundalul norilor.

Balerion se întorsese la Debarcaderul Regelui.

Trecuseră mulţi ani de când Teroarea Neagră fusese văzut pentru ultima oară în văzduhul de deasupra oraşului şi ivirea sa a umplut de spaimă o mare parte a norodului, care s-a întrebat dacă Maegor cel Crud nu se întorsese cumva din morţi ca să-l încalece iarăşi. Dar, vai!, de gâtul dragonului nu se ţinea un rege mort, ci o copilă pe moarte.

Balerion a coborât măturând cu umbra sa neagră curţile şi palatele din Fortăreaţa Roşie şi izbind aerul cu aripile lui uriaşe, pentru a se opri în curtea interioară, lângă Cetăţuia lui Maegor. Abia atinsese pământul când prinţesa Aerea a alunecat din spatele lui. Chiar şi oamenii care o cunoscuseră îndeaproape în anii petrecuţi de ea la curte au recunoscut-o cu mare greutate. Era aproape dezbrăcată, din haine nu-i mai rămăseseră decât nişte zdrenţe atârnate de braţele şi picioarele subţiri ca nişte beţe. Părul îi era murdar şi încâlcit.

— Vă rog! a strigat către cavalerii, scutierii şi slujitorii care-i priviseră coborârea. Apoi, când toată lumea s-a repezit spre ea, a adăugat. Eu niciodată…

Şi s-a prăbuşit.

Ser Lucamore Strong se afla la postul său, pe podul peste şanţul fără apă care înconjura Cetăţuia lui Maegor. A împins privitorii într-o parte şi-n alta, a ridicat-o pe prinţesă în braţe şi a traversat castelul, ducând-o la Marele Maester Benifer. Mai târziu, avea să istorisească oricui voia să-l asculte că fata era roşie la faţă şi avea fierbinţeală atât mare încât i-a simţit pielea încinsă prin zalele smălţuite ale armurii. Cavalerul a pretins şi că avea ochii plini de sânge şi că „în ea era ceva, ceva care se mişca, făcând-o să se cutremure şi să mi se zvârcolească în braţe.” (Însă n-a spus poveştile astea prea multă vreme. A doua zi, regele Jaehaerys a trimis după el şi i-a poruncit să nu mai vorbească despre prinţesă.)

Regele şi regina au fost chemaţi de îndată dar, când au ajuns în faţa camerelor maesterului, Benifer nu i-a lăsat să intre.

— Nu vreţi s-o vedeţi astfel, le-a spus, şi aş fi nechibzuit dacă v-aş lăsa să vă apropiaţi mai mult.

La uşă au fost puse străji, ca să nu intre nici servitorii. Numai septonul Barth a fost primit, pentru ritualurile dinainte de moarte. Benifer a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru prinţesa în agonie, i-a dat lapte de mac şi a cufundat-o într-o cadă cu gheaţă ca să-i scadă fierbinţeala, dar strădaniile lui au fost zadarnice. În vreme ce sute de oameni s-au îngrămădit în septul din Fortăreaţa Roşie, rugându-se pentru ea, Jaehaerys şi Alysanne au stat de veghe la uşa maesterului. Soarele apusese şi sosise ora liliacului când Barth a ieşit ca să le dea de veste că Aerea Targaryen e moartă.

Prinţesa le-a fost încredinţată flăcărilor chiar a doua zi, la răsăritul soarelui, cu trupul înfăşurat în pânză fină, de in, din creştet până la vârfurile picioarelor. Marele Maester Benifer, care îi pregătise trupul pentru rugul funerar, părea el însuşi pe jumătate mort, după cum le-a destăinuit lordul Redwyne fiilor săi. Regele a dezvăluit că nepoata sa fusese răpusă de o fierbinţeală şi le-a cerut tuturor locuitorilor Ţinutului să se roage pentru ea. În Debarcaderul Regelui a fost jelită câteva zile înainte ca viaţa să-şi reia vechiul curs, şi asta a fost tot.

Însă misterele rămân. Nici măcar acum, după câteva veacuri, nu am ajuns de fel mai aproape de descoperirea adevărului.

Mai mult de cincizeci de bărbaţi au slujit Tronul de Fier ca Mari Maesteri. Jurnalele, scrisorile, registrele de cheltuieli, memoriile şi calendarele de curte reprezintă cele mai folositoare istorisiri ale evenimentelor la care au fost martori, dar nu au fost cu toţii la fel de sârguincioşi. În timp ce unii ne-au lăsat tomuri de însemnări pline de vorbe goale, neuitând niciodată să noteze ce a mâncat regele la cină (şi dacă a savurat sau nu mâncarea), alţii n-au scris mai mult de şase într-un an. În această privinţă, Benifer se numără printre cei de frunte, jurnalele şi scrisorile sale ne oferă informaţii amănunţite despre tot ce a văzut şi a făcut, ca şi despre toate întâmplările la care a fost martor în slujba regelui Jaehaerys şi, mai înainte, în a lui Maegor, unchiul acestuia. Şi totuşi, în toate scrierile lui, nu există nici măcar un singur cuvânt nici despre întoarcerea Aereei Targaryen şi a dragonului furat de ea la Debarcaderul Regelui, nici despre moartea tinerei prinţese. Din fericire, septonul Barth n-a fost la fel de taciturn, aşa că acum trebuie să acordăm atenţie istorisirii lui.

„Au trecut trei zile de când a murit prinţesa”, a scris el, „şi eu încă n-am izbutit s-adorm. Nu ştiu dacă voi mai putea dormi vreodată. Am crezut întotdeauna că Mama e îndurătoare şi că Tatăl din Ceruri judecă toţi oamenii deopotrivă după dreptate… dar nu există nici îndurare, nici dreptate în ceea ce s-a abătut asupra tinerei noastre prinţese. Cum au putut zeii fi atât de orbi, sau atât de nepăsători încât să îngăduie o asemenea grozăvie? Sau e cu putinţă să existe în acest univers şi alte zeităţi, nişte monştri răuvoitori, precum aceia împotriva cărora predică preoţii lui R’hllor cel Roşu şi în faţa cruzimii cărora regii şi zeii oamenilor nu sunt cu nimic mai presus decât nişte muşte?

Nu ştiu. Nu vreau să ştiu. Dacă asta mă face un septon necredincios, aşa să fie. Marele Maester Benifer şi cu mine am căzut de acord să nu spunem nimănui ceea ce am văzut şi am trăit în odăile lui când acea sărmană copilă trăgea să moară… nimănui, nici regelui, nici reginei, nici mamei ei, nici măcar arhimaesterilor din Citadelă… dar nu pot scăpa de amintiri, aşa că le aştern aici. Poate că, până când vor fi găsite şi citite, oamenii vor fi înţeles mai bine ce sunt astfel de grozăvii.

I-am spus lumii întregi că prinţesa Aerea a fost ucisă de o fierbinţeală, ceea ce e, în mare, adevărat, dar a fost una cum nu mai văzusem până atunci şi cum sper că nu voi mai vedea vreodată. Fata ardea. Avea pielea încinsă şi roşie şi, când mi-am pus mâna pe fruntea ei, să văd cât de fierbinte este, a fost ca şi cum mi-aş fi afundat-o într-o oală cu ulei în clocot. Abia dacă mai avea vreun pic de carne pe oase, atât de sfrijită şi de înfometată părea, dar am putut să vedem nişte… umflături în lăuntrul ei, pentru că pielea i se înălţa şi apoi cobora iarăşi, de parcă… nu, nu de parcă, pentru că era o realitate, nu o părere… în ea se găseau nişte creaturi, creaturi vii, care înaintau şi se răsuceau, poate căutând o cale de ieşire, şi îi dădeau asemenea dureri încât nici măcar laptele de mac nu-i aducea vreo alinare. I-am spus regelui, aşa cum trebuie cu siguranţă să-i spunem şi mamei ei, că prinţesa Aerea n-a vorbit deloc, dar e o minciună. Mă rog să pot uita cât de curând unele dintre lucrurile pe care le-a şoptit printre buze crăpate şi sângerânde. Nu pot uita cât de des se ruga să moară.

Toată priceperea maesterului a fost neputincioasă în lupta cu fierbinţeala ei, dacă-i putem da unei asemenea orori un nume atât de obişnuit. E cel mai simplu mod de a spune că biata copilă se cocea din interior. Carnea i s-a întunecat tot mai mult la culoare, apoi a prins să crape, până când, cei Şapte să mă aibă în pază, a ajuns să semene cel mai bine şi mai bine cu friptura de porc rumenită. Din gură, din nas şi, cel mai obscen, dintre buzele de jos, îi ieşeau fuioare subţiri de fum. Atunci a încetat să vorbească, însă creaturile din ea au continuat să se mişte. Până şi ochii i s-au copt în ţeastă şi în cele din urmă au plesnit ca două ouă lăsate prea mult în apă clocotită.

Am crezut că e cel mai hidos lucru pe care-o să-l văd vreodată, dar am fost curând adus la realitate, fiindcă mă aştepta ceva încă şi mai oribil. S-a întâmplat când eu şi Benifer au pus-o pe sărmana fată într-o cadă şi am acoperit-o cu gheaţă. Îmi tot spun că şocul acelei cufundări i-a oprit brusc inima… şi, dacă e aşa, a fost milostenie, pentru că atunci au ieşit creaturile din ea…

Creaturile… Mamă din Ceruri, ai milă de mine, că nu ştiu cum altcumva să vorbesc despre ele… erau… viermi cu chip omenesc… şerpi cu mâini… orori răsucite, lipicioase, de nedescris, şi păreau să se zvârcolească, să zvâcnească şi să se vânzolească pe când ţâşneau din carnea ei. Unele nu erau mai mari decât degetul meu mic, dar cel puţin una a fost cât braţul meu… oh, Războinicul să mă aibă în pază, scoteau nişte sunete

Totuşi au murit. Trebuie să nu uit asta, să mă agăţ de asta. Orice ar fi fost, erau creaturi ale arşiţei şi focului şi nu le plăcea deloc gheaţa, o, nu. Una după alta, s-au zbătut şi s-au zgârcit şi au murit în faţa ochilor mei, slavă celor Şapte. Nu-mi pot îngădui să le dau nume… erau spurcăciuni.”

Reclame
Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru Nemira – Corabia Magiei

Corabia magiei (Ship of Magic),
primul roman din seria Corăbiile însufleţite (The Liveship Traders), de Robin Hobb
Colecţia Armada
Format: paperback, 130 x 2oo mm; 856 pagini
18 aprilie 2019

Redactor: _
Tehnoredactor: _
Lector: _
Coperta: _

Fragment din carte  (neredactat):

Privirea ei o săgetă din nou pe Keffria.

— Acum, când ai moştenit proprietăţile tatălui tău, i-ai moştenit şi votul în Consiliu. Fără îndoială că Davad o să-nceapă să te curteze, să te convingă să-ţi foloseşti votul ca să-l susţii. Şi, când o lege care să accepte sclavia te-ar ajuta să-ţi sporeşti averea… ce crezi c-o să-ţi ceară Kyle să faci?

Keffria se simţi ca paralizată. Nu îndrăzni să răspundă. Ar fi vrut să spună că bărbatul ei nu doreşte acceptarea sclaviei în Bingtown, dar, fără să vrea, socotea deja în gând ce-ar fi avut de câştigat. Dacă sclavia n-ar mai fi fost interzisă, mai multe proprietăţi ar fi redevenit brusc profitabile. Ogoarele cu grâne. Mina de cositor. Şi, în afară de asta, Kyle n-ar mai fi trebuit să-şi ducă marfa tocmai în Chalced ca s-o poată vinde, ar fi putut face negoţ cu sclavi chiar acolo, în Bingtown. Drumul ar fi durat mai puţin şi o mai mare parte a încărcăturii ar fi ajuns la la ţărm în viaţă şi în stare destul de bună ca să fie vândută…

Cutremurându-se, Keffria luă brusc în considerare întreaga importanţă a gândurilor sale. O mai mare pare a încărcăturii ar fi ajuns la ţărm în viaţă. Acceptase de la bun început că, dacă bărbatul ei transporta sclavi, moartea unora dintre ei pe drum era de neocolit. Moarte din ce motiv? De bătrâneţe sau de boală? Nu. Kyle era prea inteligent ca să cumpere sclavi care ar fi putut muri. Ea se aştepta să moară o parte în timpul călătoriei. Acceptase că trebuia să se întâmple. Dar de ce? Când călătorise pe mare, Keffria nu se temuse niciodată pentru viaţa sau pentru sănătatea ei. Prin urmare, numai modul în care erau trataţi pasagerii îmbarcaţi fără voia lor le putea pricinui moartea. Iar sclavii ar fi putut foarte bine daţi în grija lui Wintrow, asta ar fi putut fi una dintre îndatoririle lui. Fiul ei avea să-nveţe să nu ia în seamă strigătele unei femei care imploră ajutor pentru copilul său? Avea să-i ajute pe cei care le aruncau şerpilor trupurile neînsufleţite?

Probabil că mama ei îi putea citi o parte a gândurilor, fiindcă spuse, încet:

— Nu uita, votul îţi aparţine. Dacă vrei, i-l poţi ceda soţului tău. Multe soţii de Negustori din Bingtown aflate în situaţia ta ar face-o, deşi legile noastre nu o cer. Dar ţine minte că, în Consiliul Negustorilor, familia Vestrit are numai un vot, un singur vot. Şi, odată ce i l-ai cedat bărbatului tău, nu-l mai poţi cere înapoi. Va putea împuternici pe oricine vrea el, ca să voteze, în lipsa lui, aşa cum vrea el.

Keffriei i se făcu brusc foarte frig şi se simţi cu desăvârşire singură. Indiferent ce hotărâre ar fi luat, ar fi avut de suferit. Kyle avea să pledeze în favoarea sclaviei, ea nu se îndoia de asta. Aproape că putea să-i audă argumentele logice, raţionale, îl auzea chiar spunând că sclavia în Bingtown ar fi fost o soartă mai bună decât sclavia în Chalced. Kyle putea s-o convingă. Şi, dacă o făcea, mama ei şi-ar fi pierdut orice urmă de respect pentru ea.

— Nu e decât un singur vot în Consiliul Negustorilor, se auzi spunând, cu voce slabă. Unul din cincizeci şi şase.

— Sunt cincizeci şi şase de familii de Negustori, încuviinţă mama ei. Şi adăugă, odată cu următoarea răsuflare: Şi ştii câţi nou-veniţi au adunat deja destui lefferi de pământ ca să ceară un vot? Douăzeci şi şapte. Pari şocată. Ei bine, şi eu am fost. E limpede că mulţi se stabilesc la sud de Bingtown, luând pe tăcute pământul în stăpânire cu titluri de proprietate semnate de noul Satrap, şi apoi vin aici, să declare că au dreptul la un loc în Consiliul Oraşului. Cel de al doilea Consiliu, care a fost creat, în numele imparţialităţii, pentru ca noii colonişti de pe Cele Trei Corăbii să aibă un loc unde să-şi rezolve nemulţumirile între ei şi o voce care să-şi spună părerea în guvernarea Bingtownului, e acum folosit împotriva noastră.

Iar presiunea nu vine doar din interiorul oraşului. Chalcedul însuşi ne priveşte bogăţiile cu ochi lacomi. Au avut deja pretenţii asupra unor teritorii de la graniţa noastră din nord, nu numai o singură dată, şi băiatul ăla prost care ne e Satrap le-a cedat fără să murmure. Şi asta doar de dragul darurilor pe care i le trimit, femei şi giuvaeruri şi ierburi ale plăcerii. El n-o să ia partea Bingtownului împotriva Chalcedului. Nici măcar n-o să respecte tot ce ne-a făgăduit Esclepius. Se zvoneşte că acest nou Satrap a golit visteria Jamailliei din pricina obiceiurilor lui nesăbuite şi se străduieşte să găsească mai mulţi bani pentru distracţii dând drept de împroprietărire oricui vrea să-i obţină favorurile oferindu-i sau făgăduindu-i daruri. Nu le dă pământurile noastre doar nobililor din Jamaillia, ci şi lingăilor lui din Chalced. Prin urmare, Keffria, ceea ce ai vrut să spui e adevărat. Poate că un singur vot nu e de ajuns ca să împiedice Bingtownul să fie copleşit de schimbări.

Mama ei se ridică încet de la masă. Nu mâncase absolut nimic, nu luase nici măcar o gură de ceai. Se îndreptă spre uşă oftând.

— Cu timpul, nici măcar toate cele cincizeci şi şase de voturi ale Negustorilor nu vor mai fi de-ajuns ca să pună stavilă voinţei valului de nou veniți. Şi dacă acest Satrap Cosgo încalcă astfel una dintre făgăduielile făcute nouă de Esclepius, oare o să le respecte pe celelalte? Cât o să mai treacă până când monopolurile oferite nouă le vor fi vândute şi altora? Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla atunci. Ar putea însemna mult mai mult decât sfârşitul modului nostru de viaţă. Nu vreau să mă gândesc ce ar putea stârni oamenii ăştia atât de lacomi şi de nechibzuiţi dacă se vor aventura în susul Fluviului Ploilor Sălbatice.

Preţ de o clipă înfiorătoare, Keffria se întoarse cu gândul în trecut, la naşterea celui de al treilea copil al ei. Sau, mai degrabă, la cea de a treia oară când adusese ceva pe lume, fiindcă după aceea lungă sarcină şi după o naştere chinuitoare, din pântecul ei nu ieşise niciun copil. Numai o creatură pe care mama ei n-o lăsase nici s-o ţină în braţe nici s-o vadă şi care mormăise, mârâise şi se zbătuse nebuneşte în timp ce Ronica o scotea din încăpere. Kyle era atunci plecat pe mare, dar Ephron era acasă şi fusese nevoit să îndeplinească el obligaţia care împovăra toate familiile de Negustori din Bingtown. Pe urmă nimeni nu mai vorbise despre asta. Nici măcar Kyle, când venise de pe mare, nu întrebase nimic despre leagănul încă gol, se mulţumise să accepte faptele şi se purtase cu ea cu cea mai mare tandreţe. De atunci, numai o singură dată se referise la „copilul ei mort”. Se întrebă dacă el credea asta cu adevărat. Kyle nu se născuse într-o familie de Negustori; poate nu credea în existenţa preţului care trebuie plătit. Poate nu înţelegea pe deplin ce însemna căsătoria cu cineva dintr-o familie de Negustori. Poate nu înţelegea că Negustorii nu doar profitau, ci şi se protejau de Fluviul Ploilor Sălbatice şi de tot ceea ce aduceau apele sale.

Pentru o scurtă clipă, îşi văzu soţul ca pe un străin şi, poate, ca pe o ameninţare. Nu ca pe o ameninţare malefică, doar ca parte a unei furtuni sau a unui talaz imens, a unei forţe neînsufleţite, dar care totuşi striveşte şi nimiceşte tot ce-i iese în cale.

— Kyle e un om bun, îi spuse mamei sale.

Numai că Ronica părăsise fără zgomot încăperea, şi cuvintele Keffriei căzură, fără viaţă, în aerul nepăsător.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Ultima zăpadă

Ultima zăpadă (The Life We Bury)
de Allen Eskens
Colecţia: Paladin Crime Masters
Format: hardcover, 140 x 205 mm, 344 pag.
17 aprilie 2019

Redactor: _
Corectură: _
Tehnoredactor: _
Coperta: _

Fragment din roman (neredactat):

Într-o continuare a articolului, poliţia anunţa identificarea cadavrului drept Crystal Marie Hagen, o fată de paisprezece ani. Trupul fusese carbonizat într-o foarte mare măsură şi autorităţile bănuiau că victima era deja moartă când fusese pus focul. Magazia arsă se afla alături de casa în care locuise Crystal, împreună cu mama ei, Danielle Hagen, cu tatăl ei vitreg, Douglas Lockwood, şi cu fratele ei vitreg, Dan Lockwood. Danielle, mama lui Crystal, le-a spus reporterilor că observaseră lipsa fetei la scurt timp după ce se răspândise vestea că în ruinele magaziei se găsise un cadavru. Crystal fusese identificată fără dubiu în baza amprentelor dentare. În încheierea articolului, era anunţată arestarea lui Carl Iverson, în vârstă de treizeci şi doi de ani, pentru interogatoriu. Carl Iverson era vecin cu familia lui Crystal, locuia chiar în casa de alături şi magazia arsă îi aparţinea.

Alături de acel articol am găsit fotografia lui Carl Iverson, desculţ, arestat de cei doi poliţişti. Am mărit-o cu ajutorul butoanelor de pe cititorul de microfilme. Poliţiştii purtau haine de stofă şi mănuşi, în contrast cu tricoul şi blugii lui Iverson. Cel în uniformă fixa cu privirea ceva din spatele fotografului. Pornind de la tristeţea din ochii lui, am decis că se uita probabil la părinţii lui Crystal Hagen, care urmăreau arestarea monstrului vinovat de uciderea şi arderea fiicei lor. Poliţistul în civil avea gura deschisă, cu falca uşor strâmbă, pesemne fiindcă ţipa la Carl Iverson.

Dintre cei trei bărbaţi din fotografie, numai acesta din urmă se uita la camera fotografică. Nu ştiu ce mă aşteptasem să văd pe faţa lui. Cum te controlezi după ce comiţi o crimă? Treci ţanţoş pe lângă resturile carbonizate ale magaziei în care ţi-ai ars victima? Îţi pui masca nepăsării şi păşeşti pe lângă ruină fără să-i acorzi mai mult interes decât magazinului de pe colţ, de unde cumperi lapte? Sau întorci capul cu frică, ştiind că ai fost prins, că ţi-ai luat ultima gură de aer în libertate, c-o să-ţi petreci tot restul vieţii într-o cuşcă? Când am mărit imaginea feţei lui Carl Iverson, a ochilor lui îndreptaţi către fotograf, n-am văzut nici mândrie, nici calm prefăcut, nici frică. N-am văzut decât nedumerire.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Proza mea scurtă – volumul „Întoarcerea vrăjitorului”

Întoarcerea vrăjitorului, volum de proză scurtă SF
Colecţia SF / 184 pagini
8 martie 2019

Editor: Constantin Pavel
Coperta: George Ionescu

Conţine povestirile:
De dragoste
Iadul
Negustorul ambulant, calculatorul și falimentul
Învins
Oyoja Onuk
Călugărița
Felix, The King
Bifurcația
Turnat 2
Oltzii
Năpârstocii
Puncte de vedere
Coincidență
Omul de zăpadă
Supraviețuitorii
Clipa eternă
Poveste de Crăciun
Radu Babei
Întoarcerea vrăjitorului

Fragment din carte (din povestirea Întoarcerea vrăjitorului):

— Să-mi trag basca! exclam. Adică, moşule, a fost doar… strania realitate?! N-am visat? Sau – dă Doamne! – visez în continuare?

— Ce vis, ce moş! se supără Smărăgdescu. Sunt Oz cel Mare şi Cumplit, adaugă, numai că vocea pare să-i vină de undeva, din spatele meu. Şi suntem în drum spre Oraşul meu de Smaragd!

Îmi ard una peste frunte.

— Vrăjitorul din Oz! Adică sunt treaz – şi am nimerit într-o poveste? Fugi de-aci! Nu se poate!!! Îţi baţi joc de mine!

Înjur, mă reped afară din cort – aproape doborându-l pe Oz –, pipăi caldarâmul, îmi afund capul în apa rece a unui pârâu, las o viespe să mă-nţepe…

— Lasă prostiile! îmi strigă el. Nu visezi. Şi nu e poveste. Am citit şi eu ce-a scris Baum ăla. Nu ştiu cum le-a aflat pe toate – pe unele nu le ştiam nici eu. Bag mâna-n foc că i le-a spus Dorothea, puştoaica dată naibii care m-a scăpat de două cotoroanţe! Dar nici el n-a avut habar că-n nacela mea au picat pantofii de argint şi boneta de aur – noroc chior, domnule dragă! – şi că afurisitul de balon m-a dus – ghinionul dracului! – în alt loc şi-n alt timp. Da’ ce loc, România asta a voastră! Unul pe care, într-un fel, îl iubesc – plin de şarlatani mult mai mari decât mine! Şi ce vremuri interesante! Într-ale lui Ceaşcă am fost ventriloc la Circul de Stat, am făcut câteva turnee în Vest, am dosit nişte valută… Pe urmă, când s-a schimbat calimera, am fost ziarist la nişte jurnale obscure, din provincie, am scris SF sub mai multe pseudonime, am practicat yoga, prin corespondenţă – şi asta chiar mi-a priit, meditaţiile făcute cu boneta maimuţelor pe cap şi cu pantofii Dorotheii în mâini m-au ajutat să absorb nişte energii, ba chiar să le şi controlez, să capăt oarece putere…Ca să nu mai spun că trupul mi-a încremenit la vârsta biologică de 68 de ani, am devenit beneficiarul unei bătrâneţi perpetue… Şi am început să mă simt vrăjitor, nu impostor.

Pentru comenzi intraţi aici, pe site-ul editurii.

Publicat în proza mea scurtă | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Proza mea scurtă – Troc

Troc, o povestire (2941 de semne, inclusiv spaţiile = o pagină standard şi jumătate) scrisă în mai 2004 şi ajunsă cândva sub ochii câtorva cititori sub titlul „Bodaproste”*, face acum parte din:

Antologia CSF 2018
editor Constantin D. Pavel
editura Pavcon
ianuarie 2019

Cuprinsul antologiei:

Cuvânt înainte – Constantin D. Pavel
O după-amiază pe dungă – Diana Alzner
Planeta natală – Traian Bădulescu
Să plutești pe-o apă liniștită – Anamaria Borlan
Dream on! – Daniel Botgros
Alfa numeric – Aurel Cărășel
Regina nopții – Daniela Faur
Colocviu la anatomie – Livia Furia
Lik – Florin Giurcă
Repartiția – Mircea Liviu Goga
Prin iad, pe două roți – Florin Haidamac
Scrisul din somn – Victor Martin
Troc – Ana-Veronica Mircea
Povestea omului picat din Lună – Daniel Ninoiu
2.1.18 – Constantin D. Pavel
Atenție, se deschid ușile! – Viorel Pîrligras
Primul om care a pășit pe Lună – Florin Purluca
În așteptarea lui Mesia – Sergiu Someșan
Cristale – Laszlo Tarko
Zborul către mine – Allex Trușcă
Dincolo de Centură – Boris Velimirovici
Partidul Național Tectonic – Ovidiu Vitan



* Ştiu că forma recomandată de DEX e bogdaproste, dar eu n-am auzit aproape niciodată cuvântul ăsta rostit astfel…

Publicat în proza mea scurtă | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Proza mea scurtă – volumul „Între lumi”

Între lumi, volum de proză scurtă SF
Colecţia SF / 176 pagini
noiembrie 2018

Editor: Constantin Pavel
Coperta: George Ionescu

Conţine povestirile:
Kill
Coşmar
Între lumi
Asklepios
Vremea vânturilor
Mutare disciplinară
Tolaie
Cazul Jurgen Gott
În culise
Mărturisirea
Himera
Scan Dal
Elementul exotic
Iarbă
Scuipând în iarbă
Vise împlinite
Schimb de experienţă
Fără doar şi poate
Lovitura de palat
Ultima partidă

Fragment din carte (din povestirea Între lumi):

Lui Heather drumul i se păruse lung. Şi plictisitor. Nu reuşise nici măcar să aţipească. Vagonul vechi, în care călătorise singură, o hurducase fără încetare.

Aşa că s-a bucurat când s-a văzut în staţia terminus, o gară mică, urâtă şi aproape pustie, plasată, ca într-un fund de căldare, în mijlocul horei împietrite a unor munţi abrupţi, de care nu reuşiseră să se agaţe decât câţiva jnepeni răzleţi şi piperniciţi.

O dată cu ea, din tren au mai coborât doar două babe cocârjate şi crăcănate, cu nasurile arcuite, ca nişte ciocuri cărnoase, către gurile pungite. „Vrăjitoare”, şi-a imaginat Heather, răutăcioasă, dar simţindu-se ca într-o poveste. Două vrăjitoare gemene şi excentrice. Preferaseră să se lase zgâlţâite de-a lungul şinelor ce se pierdeau într-un defileu îngust, în loc să-şi călărească tradiţionalele mături zburătoare! Şi, odată coborâte pe peron, le-a plăcut să şontâcăie către drumul din spatele gării, după ce i-au salutat, cu câte o clătinate a capului, pe impiegatul de serviciu, care se nimerise să fie tocmai fratele lui Matt, şi pe Melinda, care îşi plimba privirile dezgustate de-a lungul trenului murdar.

Amândoi se uitau către Heather fără să o vadă. Dar ea i-a recunoscut de cum i-au apărut înaintea ochilor. S-a apropiat de ei surâzând şi, crezând că îi ajută s-o recunoască la rândul lor, a pronunţat cuvintele magice de care nu se mai folosise, pentru că, până atunci, nimeni nu încercase să-i vorbească.

— Voi curăţa ferma Ronsson!

Impiegatul s-a încruntat către nevastă-sa.

— Ce-ai spus?!

— N-am spus nimic. Dar am auzit! a ţipat ea. Şi n-am luat decât o gură din rachiul tău puturos, ca să-mi amorţesc afurisita asta de măsea!

„Oare sunt nebuni?” s-a minunat Heather. „Sau au orbul găinilor?”

— Eu am vorbit, a precizat, punându-şi mâna pe braţul celeilalte. Sunt eu, Heather. Mi-ai dat telefon azi-dimineaţă.

Melinda s-a închinat. O cruce grăbită, dar mare, apăsată.

— Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne pe noi, păcătoşii! a murmurat înainte de a se repezi pe urmele bărbatului care o luase deja la sănătoasa către clădirea gării.

Heather i-a urmat, dar nu atât de iute încât să nu i se închidă uşa în nas.

— Rachiul, numai rachiul e de vină! a auzit-o pe Melinda. Am să-l arunc pe tot, şi nu care cumva să îndrăzneşti să-mi mai aduci în casă vreo picătură!

Heather a bătut în uşă cu pumnii şi cu picioarele, a zgâlţâit-o  — şi a înjurat când a înţeles că totul era în zadar. „Şi eu ce dracu’ fac acum?” s-a întrebat, îndreptându-se spre singura bancă de pe peron – şuie şi cu vopseaua coşcovită – pe care, cu un  oftat, s-a lăsat să cadă.

— Faci ceea ce îţi e menit, i-a răspuns, din spate, vocea unei alte femei.

S-a întors brusc, speriată, aşteptându-se să dea cu ochii de una din cotoroanţele gemene – sau chiar de amândouă. Şi a ţipat când s-a văzut pe sine însăşi. Ar fi putut jura că priveşte într-o oglindă, dacă cealaltă n-ar fi stat în picioare, sprijinindu-se cu o mână de speteaza băncii, şi dacă nu ar fi început să vorbească.

Pentru comenzi intraţi aici, pe site-ul editurii.

Publicat în proza mea scurtă | Etichetat , , , | 5 comentarii

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Cuvinte despre Lumină (vol. I – Câmpiile Sfărâmate)

Cuvinte despre Lumină (Words of Radiance)
volumul I: Câmpiile Sfărâmate
de Brandon Sanderson
Cartea a doua din Arhiva Luminii de Furtună (Stormlight Archive)
Colecţia: Fantasy Masters
Format: Hardcover, 140 x 205 mm, 940 pag.
februarie 2019

Redactori: Beatrice Feleagă, Adrian Creţu
Corectură: Theodor Zamfir
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Slujitoarea le adusese două pahare cu vin de un albastru strălucitor. Adolin îl ridică pe al lui şi îl studie. Îl mirosi, sorbi din el, dădu mulţumit din cap şi, cu un zâmbet de despărţire, îi făcu semn slujitoarei să plece. Apoi o urmări îndepărtându-se, cu ochii lipiţi de fundul ei.

Shallan îl privi înălţând dintr-o sprânceană, dar el nu păru să-şi dea seama că făcuse ceva rău. Se uită din nou la ea, aplecându-se uşor peste masă.

— Ştii, îi şopti, trebuie să clatini vinul în pahar şi să-l guşti, şi altele de soiul ăsta, dar nimeni nu mi-a explicat niciodată ce caut.

— Poate nişte gândaci care plutesc în el?

— Nu, dacă ar fi fost vreunul, l-ar fi descoperit noul meu degustător.

Adolin zâmbi, dar Shallan îşi dădu seama că probabil nu glumea. Un bărbat zvelt, care nu purta uniformă, venise să stea de vorbă cu gărzile de corp. Probabil degustătorul.

Shallan sorbi din vinul ei. Era bun, uşor dulceag şi dres discret cu mirodenii. Dar nu se sinchisea prea mult de savoarea lui, nu când furtuna aia…

„Încetează”, îşi spuse, zâmbindu-i lui Adolin. Trebuia să se asigure că întâlnirea e pe placul lui. „Fă-l să vorbească despre el.” Era un sfat pe care şi-l amintea din cărţi.

— Atacurile platourilor, spuse ea. Oricum, de unde ştiţi când să le începeţi?

— Hmm? O, avem observatori, răspunse Adolin, tolănindu-se în scaun. Oameni care stau în vârful unor turnuri, cu nişte ocheane imense. Se uită după pupe pe toate platourile pe care putem ajunge într-un timp rezonabil.

— Am auzit că ai capturat pupe din belşug.

— Ei, probabil că despre asta n-ar trebui să vorbim. Tata nu vrea să mai facem din aşa ceva o întrecere.

Se uită la ea, în aşteptare.

— Dar poţi cu siguranţă să vorbeşti despre ceea ce-a fost înainte, zise Shallan, având senzaţia că intră într-un rol pe care se aştepta toată lumea să-l joace.

— Presupun, răspunse el. Cu câteva luni în urmă, s-a întâmplat o dată să iau pupa în stăpânire, practic, de unul singur. Ştii, de obicei eu şi tata sărim primii peste spărtură, ca să eliberăm locul pentru poduri.

Adolin se întrerupse.

— Nu e primejdios? întrebă Shallan, privindu-l, îndatoritoare, cu ochi mari.

— Ba da, dar suntem Cristalpurtători. Avem forţa şi energia dăruite de Atotputernic. E o mare responsabilitate şi suntem datori să le folosim ca să ne apărăm oamenii. Traversând primii, salvăm sute de vieţi. Şi, în primul rând, astfel ne aflăm cu adevărat în fruntea armatei.

— Eşti atât de curajos, zise Shallan, sperând că o făcea cu voce murmurată, încărcată de adoraţie.

— Ei, e ceea ce trebuie făcut. Dar e primejdios. În ziua aia, am sărit, dar eu şi tata am fost despărţiţi de prea mulţi parshendi. El s-a văzut nevoit să sară înapoi şi, din pricina unei lovituri primite în picior, armura i-a crăpat în locul ăla când a atins pământul dincolo de spărtură. Ar fi fost prea periculos să sară iarăşi pe platoul unde se purta lupta. Am rămas singur cât a aşteptat el să fie fixat podul.

Se întrerupse din nou. Probabil că ea ar fi trebuit să-l întrebe ce se întâmplase apoi.

— Şi dacă-ţi vine să faci caca? întrebă, în schimb.

— Păi, am stat cu spatele lângă spărtură şi am dat lovituri cu sabia în toate părţile, vrând să… O clipă. Ce-ai spus?

— Caca, repetă Shallan. Eşti pe câmpul de luptă, învelit în metal ca un crab în carapacea lui. Ce te faci când îşi cere natura drepturile?

— Păi… ăă… Adolin se încruntă la ea. Nicio femeie nu m-a mai întrebat aşa ceva până acum.

— Ura pentru originalitate! exclamă Shallan, deşi i se împurpurară obrajii.

Jasnah n-ar fi fost câtuşi de puţin încântată. Oare chiar nu era în stare să-şi ţină limba în frâu nici măcar pe timpul unei singure conversaţii? Îl făcuse să vorbească despre ceva care îi plăcea; totul mergea bine. Şi ea trântise asta.

— Păi, spuse Adolin, vorbind rar, vâltoarea fiecărei lupte se tot întrerupe, iar oamenii ajung pe rând în prima linie şi în spatele ei. Pentru fiecare cinci minute în care te lupţi, ai parte de tot atâtea în care te odihneşti. Când se retrage un Cristalpurtător din prima linie, oamenii lui îi cercetează armura, uitându-se după crăpături, îi dau ceva să bea şi să mănânce şi-l ajută să rezolve… ceea ce ai spus. Nu e un subiect potrivit pentru o conversaţie, luminăţie. De fapt, nu vorbim niciodată despre astfel de lucruri.

— Tocmai de asta e un subiect potrivit, zise ea. Din toate istorisirile oficiale pot afla multe lucruri despre războaie, Cristalpurtători şi fapte de glorie. Dar rămân amănuntele murdare – despre ele nu scrie nimeni nimic.

— Ei, chiar te murdăreşti, ripostă Adolin, cu o strâmbătură, sorbind din vin. De fapt nu poţi… nu-mi vine să cred că spun astfel de lucruri… de fapt, când eşti în Cristalarmură nu poţi să te ştergi singur, trebuie s-o facă altcineva. Mă simt ca un bebeluş. Pe urmă, alteori, pur şi simplu n-ai timp…

— Şi?

El o studie, îngustându-şi ochii.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.

— Încercam doar să mă conving că nu eşti Cuget, deghizat, cu perucă. El ar fi în stare să-mi facă aşa ceva.

— Nu-ţi fac nimic, răspunse Shallan. Sunt pur şi simplu curioasă.

Şi, la drept vorbind, chiar era. Se mai gândise la asta. Poate mai mult decât merita.

— Ei, continuă Adolin, dacă trebuie s-o ştii, află că o zicală veche, pe care-o poţi auzi pe câmpul de bătălie, spune că e mai bine să-ţi fie ruşine decât să fii mort. Nu poţi lăsa nimic să-ţi abată atenţia de la luptă.

— Aşa că…

— Aşa că, da, eu, Adolin Kholin – vărul regelui şi moştenitorul principatului Kholin, m-am căcat pe mine în Cristalarmură. De trei ori, şi de fiecare dată cu bună ştiinţă. Dădu peste cap restul vinului. Eşti o femeie stranie.


Înscriu citatul în jocul găzduit de Zina.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , , | 15 comentarii

Traducere pentru Nemira – Silozul. Generaţiile

Silozul. Generaţiile (Dust), volumul trei din seria Silozul
de Hugh Howey
Colecţia Nautilus
Format: Paperback 130 x 200 mm; 416 pagini
martie 2018

Redactor: Cristina Nan
Tehnoredactor: Alexandru Csukor
Lector: Oana Ionaşcu
Coperta: Cristian Florescu, Ana Nicolau

Fragment din roman (neredactat):

Îşi făcu loc prin mulţimea care se scurgea în tunel şi strigă copiii. Pe urmă îi zări pe Courtnee şi Walker. El privea în jur cu ochi mari, cu falca de jos căzută. Juliette văzu mulţimea prin ochii lui şi înţelese ce povară lăsase pe umerii lui Courtnee, ce însemna o a doua scoatere a acelui pustnic din bârlogul său.

— Aţi văzut copiii? le strigă celor doi, acoperind zgomotul mulţimii.

— Au trecut deja dincolo! îşi strigă Courtnee răspunsul. Cu tatăl tău.

Juliette îi strânse braţul şi pătrunse grăbită în întuneric. Văzu lumini în faţa ei – unii, cei care-şi păstraseră căştile de mineri, aveau lanterne cu baterii, dar între fascicolele lor se întindeau fâşii late de beznă deplină. Se ciocni de alţii, invizibili, care se materializau, solizi, din negură. Din grămezile stivuite pe ambele părţi cădeau pietre, huruind; de pe tavan se desprindeau sfărâmături şi trâmbe de praf, întâmpinate cu ţipete şi înjurături. Printre şirurile de bolovani, tunelul era îngust. Era făcut ca să permită trecerea câtorva oameni, nu a unei gloate. O mare parte a găurii masive sfredelite pământ fusese lăsată plină cu sfărâmăturile rămase în urma excavării.

În locurile unde se bloca drumul, unii încercau să urce pe grămezile pe sfărâmături şi să alerge pe deasupra lor. Astfel împingeau bulgări de pământ şi pietre în jos, către cei dintre grămezi, umplând tunelul cu strigăte şi sudalme. Juliette ajută pe cineva să iasă de sub pământul căzut şi-i sfătui pe toţi să meargă pe mijloc, nu pe margini, şi să nu se îmbrâncească, tocmai când altcineva i se urca pur şi simplu în spate.

Unii încercau să se întoarcă, speriaţi şi derutaţi, şi neavând încredere în acea fugă prin întuneric, în linie dreaptă. Juliette şi alţii le strigau să meargă înainte. Se treziră în plin coşmar când se izbiră de stâlpi de susţinere plasaţi în grabă în mijlocul tunelului şi începură să se târască în patru labe peste mormane înalte de sfărâmături, în timp ce un ţânc plângea undeva cât îl ţineau plămânii. Adulţii reuşeau mai bine să-şi înăbuşe suspinele, dar Juliette trecu pe lângă câteva zeci care lăcrimau. Drumul părea interminabil, de parcă aveau să se târască şi să se împleticească prin tunelul ăla pe tot timpul care le mai rămăsese până ce avea să-i ajungă din urmă aerul otrăvit.

În faţa ei, drumul se blocă, cu oameni împingându-se unii în spatele altora şi cu lumina lanternelor dansând pe peretele de oţel al săpătorului. Capătul tunelului. Uşa de acces din spatele maşinii era deschisă. Juliette îl găsi pe Raph lângă ea, ţinând una dintre lanterne, cu faţa lui palidă strălucind în beznă, cu ochii albi larg deschişi.

— Jules!

Ea abia îi desluşi glasul pe fundalul vocilor care reverberau într-o parte şi-n alta prin tunelul întunecos. Reuşi s-ajungă lângă el şi îl întrebă cine trecuse deja.

— E prea întuneric, veni răspunsul. Pot intra numai câte unul. Ce naiba se petrece? De ce atâţia oameni? Credeam c-ai spus că…

— Vorbim mai târziu, zise ea, sperând că un mai târziu avea să existe.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Fundaţia şi Pământul

Fundaţia şi Pământul (Foundation and Earth)
al cincilea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Colecţia: Serie de autor Isaac Asimov
Format hardcover
februarie 2018

Redactori: Adrian Creţu, Mădălina Raşoga
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Neştiind nici ce voia, nici ce putea să facă Bliss, Trevize se strădui să-şi alunge copleşitoarea senzaţie de pierdere (nu la gândul că avea să moară, ci fiindcă urma să-şi încheie viaţa fără să afle unde se afla Pământul şi fără să ştie de ce alesese Gaia ca prototip al viitorului omenirii.) Trebuia să tragă de timp. Începu să vorbească, făcând eforturi ca să-şi păstreze vocea fermă şi ca să pronunţe clar fiecare cuvânt.

— Bander, te-ai purtat ca un solarian politicos, blând din fire. Nu te-ai înfuriat fiindcă am asolizat nepoftiţi pe planeta voastră. Ai fost destul de amabil ca să ne-arăţi domeniul tău şi vila ta şi ai răspuns la întrebările noastre. Dacă ne-ai lăsa acum să plecăm, gestul s-ar potrivi mai bine cu caracterul tău. Nimeni nu va şti vreodată că am ajuns aici, şi n-avem de ce să ne-ntoarcem. Am venit cu inocenţă, în căutarea unor simple informaţii.

— E aşa cum spui, încuviinţă Bander, cu nonşalanţă, şi, până acum, v-am lăsat să supravieţuiţi. Pentru că vieţile voastre au fost ca şi pierdute încă din clipa când aţi intrat în atmosferă. Aş fi putut – şi ar fi trebuit – să vă omor imediat ce-am ajuns lângă voi. După care ar fi fost cazul să pun un robot priceput să vă disece şi să-mi dea toate informaţiile despre străini pe care le-ar fi obţinut astfel.

N-am făcut-o. M-am răsfăţat, satisfăcându-mi curiozitatea, şi m-am lăsat condus de serenitatea mea, dar ajunge, nu mai pot continua. De fapt, am compromis deja securitatea Solariei, căci, dacă dintr-o anumită slăbiciune, m-aş lăsa convins să vă eliberez, ar începe pe urmă să sosească şi alţii ca voi, indiferent câte promisiuni că nu se va-ntâmpla mi-aţi face.

Dar cel puţin veţi avea o moarte uşoară. Vă voi încălzi pur şi simplu creierele până la o valoare moderată, dezactivându-le. N-o să simţiţi nicio durere. Viaţa va înceta pur şi simplu. În final, după încheierea disecţiei şi a studiului, vă voi transforma în cenuşă cu ajutorul unei răbufniri fulgerătoare de căldură intensă şi totul se va sfârşi.

— Dacă tot trebuie să murim, spuse Trevize, n-am nimic împotriva unei morţi rapide, fără suferinţă, dar de ce trebuie totuşi să fim ucişi, având în vedere că n-am adus nimănui nicio ofensă?

— Sosirea voastră a fost o ofensă.

— E absurd, fiindcă noi n-aveam de unde şti că e o ofensă.

— Definiţia ofensei o dă societatea. Pentru voi, decizia mea poate părea iraţională şi arbitrară, dar pentru noi nu este, iar aceasta e planeta noastră, unde avem pe deplin dreptul de a decide că sunteţi vinovaţi şi vă meritaţi moartea.

Bander zâmbi, ca şi cum ar fi purtat o conversaţie plăcută, şi continuă:

— N-aveţi nici dreptul să vă plângeţi, invocând superioritatea moravurilor voastre. Ai un blaster care foloseşte un fascicul de microunde ca să genereze un val de căldură ucigătoare. Face exact ceea ce am eu de gând să fac, dar, sunt sigur, cu mult mai multă cruzime şi provocând, sunt sigur, mult mai multă suferinţă. Dacă nu l-aş fi golit de energie, l-ai fi folosit în clipa asta fără nicio ezitare, presupunând că aş fi fost atât de prost încât să-ţi las libertatea de mişcare necesară pentru a-l scoate din toc.

Temându-se până şi să se uite la Bliss, ca nu cumva s-atragă atenţia lui Bander asupra ei, Trevize vorbi cu disperare:

— Te rog să nu faci asta, să dai dovadă de clemenţă.

Bander răspunse posomorându-se brusc:

— Sunt în primul rând dator să dau dovadă de clemenţă faţă de mine şi de planeta mea…

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru Editura Trei – SURSA

SURSA (THE SOURCE)
de J. D. Horn
al doilea roman din seria Vrăji în Savannah (Witching Savannah)
colecţia Young Fiction
Format: 130 x 200 mm, paperback
400 pagini
ianuarie 2018

Redactor: Oana Duşmăneacu
DTP: Gabriela Chircea
Corectură: Mădălina Geambaşu, Elena Biţu
Coperta colecţiei: Faber Studio
Foto copertă:   Guliver/Getty Images/  © PeopleImages

Fragment (neredactat) din roman:

— Ce naiba se petrece aici?

Vocea lui Peter a făcut lumea din jurul meu să pâlpâie, apoi a spulberat-o. L-a înşfăcat de umeri pe Emmet, care era cu mult mai voinic decât el, şi l-a azvârlit pe podea.

Tremuram, cu un ţipăt captiv încă în gât. Turnul şi cupola lui dispăruseră. Ne aflam în adevăratul hol de la intrarea casei. Toţi ceilalţi oaspeţi se făcuseră nevăzuţi, iar încăperea în care ne găseam revenise la vechea ei stare, de renovare abandonată. Peter şi-a luat privirea de la mine şi s-a întors spre Emmet, care reuşise să se salte în capul oaselor, deşi se vedea clar că încă mai e în stare de şoc.

— Am întrebat ce naiba se petrece aici.

— Peter, am reuşit să-i răspund, nu e ceea ce pare să fie.

S-a răsucit către mine, roşu la faţă şi cu o venă pulsându-i vizibil pe tâmpla dreaptă. Şi ce furie îi ardea în ochi!

— Nici măcar nu ştiu ce pare să fie, Mercy, aşa că, ce-ar fi să-mi spui tu ce făceaţi aici amândoi?

— Am venit s-o căutăm pe Ellen, am răspuns.

Măcar reprezenta o parte din adevăr.

— Şi? Credeai c-o s-o găseşti în buzunarul hainei lui?

— Îţi putem explica, dacă ne laşi, a zis Emmet, izbutind să se ridice şi să-şi recapete o parte din bunele maniere.

— Tu să taci, dacă nu vrei să-ţi închid eu gura. Vocea lui Peter tremura. Ce nu e-n regulă cu tine? mi s-a adresat apoi. Am crezut c-am lămurit lucrurile odată ce-a plecat Jackson, că ne-am hotărât să fim împreună. Iar acum te găsesc aici, făcând habar n-am ce cu tipul ăsta. Adică, pentru numele Domnului, Mercy, nici măcar nu e real. Nici măcar nu e bărbat adevărat.

M-am uitat la Emmet, implorându-l din ochi să nu riposteze dezvăluind ceea ce ştia despre Peter. Dând uşor din cap, el şi-a lăsat ochii în jos şi s-a îndepărtat.

— Lucrurile nu stau aşa, am zis, deşi conştiinţa m-a înghiontit uşor de câteva ori în timp ce vorbeam. Nu înţelegi ce se-ntâmplă.

— Păi, ce-ar fi să mă lămureşti? Cu bunăvoinţă, pe îndelete şi în termeni simpli, ca să pricep şi eu.

Am încercat să găsesc cuvinte potrivite, cuvinte prin care să-i explic cum mi se întorsese viaţa cu susul în jos şi cum se părea că totul îmi scăpase de sub control. Însă vorbele n-au vrut să-mi vină în minte. Peter a început să tremure, dar nu mi-am putut da seama dacă de furie sau fiindcă îi frânsesem inima. Am vrut să spun ceva, să îndrept lucrurile, dar mi-a distras atenţia o mişcare zărită cu coada ochiului. M-am uitat într-acolo şi am văzut-o pe mama venind spre noi. Am întins mâna spre Peter, vrând să-l fac să se întoarcă şi s-o vadă şi el, dar s-a îndepărtat de mine.

Publicat în traduceri Editura Trei | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu