Traducere pentru Nemira – Războiul la lumina zilei

Războiul la lumina zilei (Daylight War), al treilea roman din seria Demon
de Peter V. Brett
Colecţia Nautilus SF/ Format: paperback 130 x 200
23 octombrie 2017

Redactor: _
Tehnoredactor: _
Lector: _

Fragment din roman (neredactat):

Încercarea pentru dobândirea vălului începu imediat şi se încheie repede. Inevera nu avea niciun dubiu şi răspunse imediat, deşi Kenevah îi puse cu mult mai multe întrebări decât lui Melan şi decât oricărei alte fete care îşi mai primise vălul între timp.

Damaji’ting îşi ţesu întrebările din trucuri şi jumătăţi de adevăruri, încercând iarăşi şi iarăşi s-o încurce pe Inevera. La asta, toate Miresele şi Logodnicele din încăpere începură să murmure, întrebându-se dacă nu cumva Inevera făcuse deja vreo greşeală şi de aceea o încolţea Kenevah. Interpretarea zarurilor era subiectivă, aşa că greşelile nu lipseau. Una era îngăduită, dar niciodată şi a doua.

Inevera nu ignora nedumerirea celor din jur, dar pentru ea nu era decât vânt. Simţea înţelepciunea lui Everam curgând prin zaruri şi vorbea cu siguranţa vocii Lui. Niciun răspuns nu era greşit şi atât ea cât şi Kenevah o ştiau. În cele din urmă, femeia vârstnică dădu din cap.

— Bine-ai venit, soră.

Adevăratele dama’ting îşi păstrară calmul, deşi şoaptele lor încetară imediat. Câteva nie’dama’ting o ovaţionară, dar nu toate. Inevera îşi plimbă privirea de la una la alta şi o întâlni pe a lui Melan, care o fixă îndelung.

Pe urmă capul celeilalte fete se plecă aproape inobservabil, a respect, dar ochii îşi păstrară asprimea. Nu se putea spune dacă e umilă sau răzbunătoare. Ea se gândi că n-are importanţă.

Chiar acolo, în Sala Negurilor, sub privirile tuturor, lui Inevera i se scoaseră robele şi bido-ul şi îşi rosti jurământul către Everam.

— Eu, Inevera vah Kasaad am’Damaj am’Kaji, Logodnică a lui Everam, îl iau ca prim soţ al meu, pun dorinţele Sale mai presus de ale tuturor altora, dragostea Sa îmi e dorinţa cea mai fierbinte şi voinţa Sa cea mai râvnită dintre porunci, căci El este Ziditorul tuturor lucrurilor măreţe şi adevărate şi toţi ceilalţi bărbaţi nu sunt decât umbre palide ale desăvârşirii Sale. O fac pentru acest timp şi pentru veşnicie, pentru că după moarte mă voi alătura surorilor mele de cununie din Haremul Celest şi voi cunoaşte sacra Sa atingere.

— Aud acest jurământ şi voi veghea ca să nu-l încalci, zise Kenevah, ridicându-şi zarurile îi aer şi făcându-le să strălucească de magie.

— Aud, spuse Qeva, înălţându-şi propriile zaruri strălucitoare.

— Aud, repetară una câte una celelalte dama’ting, înălţându-şi zarurile pe rând pe rând.

— Aud. Aud.

O conduseră pe Inevera la o masă de marmură şi îi cerură să îngenuncheze, întinzându-şi mâinile în faţă şi apăsându-şi fruntea pe tăblie. Piatra tocită se adâncise, marcând locul unde stătuseră, mai înainte, nenumăraţi genunchi, nenumărate mâini şi nenumărate frunţi.

Kenevah scoase o bucată mare de marmură, care părea să fi avut cândva forma mădularului unui bărbat, însă, de-a lungul veacurilor în care fusese întrebuinţat, capul bombat i se măcinase, şi semăna destul de bine cu o săgeată.

Qeva luă un pocal cu apă binecuvântată şi o vărsă peste falus, rostind rugăciuni. Pe urmă scoase un flacon cu ulei de kanis, îl lăsă să picure pe marmura pe care o mângâie apoi cu mişcări circulare de du-te vino, ca şi cum i-ar fi oferit plăcere unui bărbat. Folosi toate cele şapte dezmierdări sacre, întinzând uniform uleiul pe întregul obiect.

Kenevah îl luă şi trecu în spatele lui Inevera, care îşi lipi strâns coapsele fără s-o fi vrut, ştiind că n-ar fi putut face nimic mai necuvenit.

— Frica şi durerea…, începu Kenevah.

— … nu sunt decât vânt, încheie Inevera.

Îşi urmări răsuflarea, găsindu-şi centrul, şi îşi lăsă coapsele să se destindă, deschizându-se.

— Prin aceasta, consum cununia ta cu Everam, spuse Kenevah, şi înfipse fără şovăire falusul în Inevera, smulgându-i un icnet.

Kenevah repetă mişcarea de du-te vino de mai multe ori, răsucind obiectul în acelaşi timp. Durerea răbufni în Inevera, dar ea se aplecă aidoma unui palmier, descoperind în schimb exaltarea nunţii sale cu Everam. El îi era adevăratul soţ şi îi vorbea prin hora. În cele din urmă înţelese ce însemna să fii una dintre Miresele lui Everam. N-avea să se mai simtă niciodată singură. El avea s-o călăuzească întotdeauna.

Într-un târziu, Kenevah se retrase.

— S-a terminat, Mireasă a lui Everam.

Inevera dădu din cap şi săltă încet, conştientă de durere şi de sângele care i se prelingea pe coapse. Genunchii i se îndoiră când ajunse să se sprijine doar pe propriile tălpi, dar izbuti să rămână în picioare când se întoarse către Kenevah, care scoase o bucată moale de mătase albă şi i-o legă în jurul feţei.

Inevera se înclină.

— Mulţumesc, Damaji’ting.

Kenevah se înclină la rândul ei, iar Inevera, goală, doar cu punga cu hora prinsă de mijloc, se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari, trecu pe lângă celelalte femei şi ieşi din încăpere. Avea spatele drept. Ţinuta mândră.

I se dădură camere, numai ale ei, atât în palat cât şi sub palat. Erau imense, opulente, pline de covoare scumpe, de cuverturi de mătase, de draperii grele, de catifea, cu servicii de masă din argint, aur şi porţelan delicat. Strălucirea glifelor luminoase se putea spori sau micşora, îşi avea propria baie din marmură, înconjurată de glife de căldură, care îi puteau încălzi şi răci apa şi camerele, după dorinţă. Magie îndeajuns pentru răscumpărarea unui Damaji numai şi numai pentru confortul ei, totul controlat de unul dintre piedestalele de piatră de care învăţase să se folosească pe când era încă în bido.

Imediat ce rămase singură, se duse la dulapul în care atârnau zeci de seturi de robe de mătase, de un alb imaculat. Alese două. Pe prima o întinse pe patul lat, cu baldachin. De cealaltă îşi apropie cuţitul.

Eunucii îi pregătiseră deja baia. Intră în minunata apă caldă şi se spălă cu grijă. Îşi simţi părul abia mijit pe creştetul golaş şi zâmbi. Nu mai era nevoită să-şi radă vreodată capul, dar avea să continue cu rasul zilnic al gambelor şi al locului ascuns între coapse.

Luă o pensulă şi cerneală şi, cu mişcări line, desenă glife în jurul acestuia din urmă. Sângele se oprise şi apa îndepărtase crusta formată, dar încă mai simţea durerea consumării unirii ei cu Everam.

Acoperi ferestrele cu draperiile groase, chemă lumina glifelor de pe pereţi şi îngenunche pe podea, respirând pentru a-şi găsi centrul şi rugându-se. Pe urmă îşi strecură mâna în punga pentru hora şi scoase al optulea os. Era aspru, ca o bucată de obsidian smulsă din ala cu târnăcopul.

Reprezenta un dar nepreţuit – magie la discreţia ei. Mâzga din sânge de demon care curgea prin pereţii palatului ca prin venele unui trup avea întrebuinţări limitate, dar existau nenumărate vrăji cărora osul avea darul să le dea putere. Avea să treacă un an înainte de primi un altul, pe care să-l folosească pentru orice voia în afara pavilionului vindecărilor. Probabil că toată lumea se întreba deja ce întrebuinţare voia să-i dea osului şi făcea presupuneri, poate imaginându-şi că avea să glifeze o armă sau un scut, pentru că multe dama’ting ţineau aşa ceva asupra lor.

Însă ea nu şovăi, atinse cu osul glifele pe care şi le desenase pe piele, şi îl simţi cald, gata să treacă la treabă, pâlpâind de forţă în lumina lor. Coapsele i se încleştară şi se cutremură de ceva care nu se putea numi, în totalitate, nici tocmai plăcere, nici tocmai durere.

Vindecarea era cea mai puternică magie, cea mai secătuitoare. Al optulea os i se sfărâmă în mână, şi ea îşi duse degetele între picioare, verificând. Izbutise.

Himenul i se refăcuse.

Dacă voi avea vreodată prilejul să mă mărit cu Izbăvitorul, îi voi fi o mireasă adevărată, care n-a cunoscut alt bărbat.

Întinse mâna spre roba pe care o tăiase, preschimbând-o într-o făşie lungă, neîntreruptă, şi începu o împletitură familiară, legându-şi un nou bido.

Anunțuri
Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Traducere pentru Final Chapter – Pericol de moarte

Pericol de moarte (Grave Peril)
de Jim Butcher
al treilea roman din seria Dosarele Dresden (Dresden Files)
colecţia SF & Fantasy
Format: 130 x 200 mm
383 pagini
iulie 2017

Echipa editorială: Iulian Băbălău, Laura Chiş, Mariana Gherasim
Coperta: Nicu Gherasim
Ilustraţia copertei: Chris McGrath

Fragment din roman:

Ca să capeţi o anumită doză de cinism n-ai nevoie, într-o viaţă, decât de vreo două episoade dure. Odată ce doi-trei vrăjitori renegaţi au încercat să te distrugă, sau după ce nişte Hexenwulfen demenţi s-au străduit cu adevărat din greu să-ţi rupă beregata, începi să te aştepţi la tot ce e mai rău. De fapt, când răul cel mai mare nu se întâmplă, te simţi, cumva, dezamăgit.

Aşa că, în realitate, nu avea importanţă că naşa mea mă prinsese, în ciuda deosebitelor mele eforturi de a mă feri de ea. Nu-mi place să descopăr că universul totuşi nu conspiră împotriva mea. Asta ar tăia creanga de sub picioarele complexului meu de persecuţie.

De aceea, plecând de la presupunerea că o înaltă putere sadică voia să-mi facă după-amiaza cât mai complicată cu putinţă, îmi pusesem la punct un plan.

Mi-am îndepărtat lasoul de gât şi am spus, cu voce hârjâită:

— Thomas, Michael. Acum.

Cei doi au scos din buzunare cutii de carton mici, cam de dimensiunea palmei şi aproape pătrate. Cu un tremur, Michael a aruncat conţinutul primei cutii în faţa lui, departe, înclinând-o în dreapta şi în stânga, ca şi cum ar fi împrăştiat seminţe. Thomas i-a urmat exemplul în partea mea opusă, aşa că obiectele au început să cadă peste mine şi în jurul meu.

Surprinşi, câinii zânei au început să latre şi s-au îndepărtat dintr-un salt. Calul naşei mele a nechezat sonor, parcă ţipând, şi s-a tras înapoi cu câţiva paşi, punând o distanţă între noi. Am strâns din ochi, având grijă să mi-i feresc de cuiele împrăştiate. Cădeau asupra mea ca un duş cu colţi ascuţiţi, înţepându-mă când mă nimereau, şi mi se aşterneau în jur. Când s-a retras calul, naşa mea a fost nevoită să lase lasoul mai lejer, ceea ce a lărgit laţul.

— Fier, a şuierat Lea. Faţa frumoasă i-a devenit lividă de furie. Cutezaţi să pângăriţi tărâmul sidhe cu fier! Regina o să vă smulgă ochii din cap!

— Nu, a ripostat Thomas. Cuiele sunt din aluminiu. Nu conţin nicio fărâmă de fier. Ce cal frumos ai! Cum îl cheamă?

Lea l-a fulgerat cu privirea, apoi şi-a coborât-o spre cuiele răspândite peste tot. În acest timp, mi-am strecurat mâna în buzunar, am palmat principalul ingredient al planului meu pentru situaţii neprevăzute şi mi l-am aruncat în gură. L-am mestecat de două-trei ori, l-am înghiţit şi gata.

Am încercat să nu trădez prin nimic groaza care m-a inundat brusc.

— Nu e fier? s-a mirat Lea.

A făcut un semn scurt cu capul către pământ şi unul dintre cuie i-a sărit în palmă. L-a strâns între degete şi s-a încruntat, apoi a căpătat brusc un aer prudent.

— Ce rost are asta?

— A urmărit distragerea atenţiei tale, naşă, am spus. Am tuşit şi m-am bătut cu palma peste piept. A trebuit pur şi simplu să mănânc ceva.

Lea şi-a pus mâna pe grumazul calului, şi animalul înnebunit s-a calmat. Unii dintre câinii ei de culoare sumbră a înaintat, adulmecând cuiele. Lea a smucit de lasou, strângând din nou laţul.

— N-o să-ţi fie de niciun folos, vrăjitorule. De laţul ăsta nu poţi scăpa. E făcut să te ţină captiv. Nu poţi ocoli forţa mea. Nu aici, nu în Țara Zânelor. Sunt prea puternică pentru tine.

— E foarte adevărat, am spus, ridicându-mă în picioare. Aşa că hai să trecem la fapte. Preschimbă-mă în câine şi arată-mi pe ce copaci pot să fac pipi.

Cu acelaşi aer prudent, Lea s-a uitat la mine de parcă aş fi înnebunit.

Am pus mâna pe lasou şi l-am scuturat cu nerăbdare.

— Haide, naşă. Fă vraja, nu mai amâna. Pot să-mi aleg culoarea? Cred că nu mi-ar plăcea cenuşiul ăsta, culoarea asta de cărbune. Poate reuşeşti să-mi faci o blană frumoasă, ca nisipul roşiatic. Sau, oh, ştiu eu, poate albă ca zăpada. Cu ochi albaştri. Întotdeauna mi-am dorit să am ochi albaştri şi…

— Taci, a mârâit ea, smucind de lasou.

A urmat o senzaţie tăioasă, usturătoare, şi limba mi s-a izbit literalmente de cerul gurii. Am vrut să continui să vorbesc, dar încercarea mi-a stârnit în gât un bâzâit, de parcă m-ar fi înţepat un roi de albine furioase. Am păstrat tăcerea.

— Ei, a zis Thomas, mi-ar plăcea să văd aşa ceva. N-am mai fost niciodată martor la o preschimbare a înfăţişării exterioare. Fă-o, doamnă. Vampirul şi-a fluturat nerăbdător mâna. Fă-l acum câine!

— Asta-i o şmecherie, a şuierat Lea. N-o să-ţi servească la nimic, vrăjitorule. Indiferent ce puteri ascunse se pregătesc prietenii tăi să folosească împotriva mea…

— N-avem intenţia asta, s-a amestecat Michael. Jur pe Sângele lui Hristos.

Lea a inspirat scurt, ca şi cum cuvintele cavalerului ar fi înfrigurat-o brusc. Şi-a adus calul lângă mine, foarte aproape, până când umărul animalului s-a lipit de al meu. În tot acest timp, ea a rulat lasoul împletit din fâşii de piele, astfel a ajuns să-l ţină de la vreo cincisprezece centimetri distanţă de gâtul meu, şi l-a smucit apoi cu putere, aproape dezechilibrându-mă. S-a aplecat spre mine şi a şoptit:

— Ce-mi ascunzi?

Limba mea a căpătat din nou loc de mişcare şi mi-am dres glasul.

— Oh. Nu cine ştie ce. Am vrut doar să iau o îmbucătură înainte de plecarea noastră.

— O îmbucătură, a murmurat ea.

M-a smucit către ea şi s-a aplecat mai mult, cu nările delicate dilatându-i-se. A inhalat încet, cu părul ei mătăsos atingându-mi obrazul, cu gura aproape lipită de a mea.

I-am privit faţa, i-am văzut expresia schimbându-se lent, pe măsură ce era tot mai surprinsă. I-am vorbit foarte încet:

— Recunoşti mirosul, nu?

În jurul irisurilor ei verzi ca smaraldul, albul s-a lăţit pe măsură ce făcea ochii tot mai mari.

— Îngerul Morţii, a şoptit ea. Ai gustat dintr-o ciupercă ucigaşă, Harry Dresden.

— Da, am încuviinţat. Dintr-un burete tomnatic. Amanita virosa. Sau cum vrei să-i spui. Toxina pe care-o conţine o să-mi ajungă în sânge peste vreo două minute. Pe urmă o să-nceapă să-mi ciuruiască rinichii şi ficatul. Peste câteva ore o să intru în colaps şi, dacă n-o să mor atunci, o să am parte de o revenire aparentă, pentru câteva zile, timp în care îmi vor fi distruse intestinele, apoi o să fac stop cardiac şi o să crăp. Am zâmbit. Nu există niciun antidot. Şi mă-ndoiesc că-ţi poţi folosi vrăjile ca să mă pui din nou pe picioare. Închiderea unei răni diferă foarte mult de o modificare internă majoră. Aşa că, mergem? Am început să mă îndepărtez în direcţia din care venise Lea. Te poţi distra chinuindu-mă câteva ore, până când o să-ncep să vărs sânge şi o să mor.

A smucit din nou de lasou, oprindu-mă.

— E o şmecherie, a şuierat. Mă minţi.

Am privit-o cu un rânjet strâmb.

— Ei, naşă. Ştii că sunt un mincinos execrabil. Crezi c-aş fi cu adevărat în stare să te mint? Şi n-ai simţit tu însăţi mirosul?

S-a holbat la mine, cu groaza aşternându-i-se lent pe chip.

— Pe vânturile necruţătoare, a murmurat. Ţi-ai pierdut minţile.

Publicat în traduceri Final Chapter | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Zorii Fundaţiei

Zorii Fundaţiei (Forward the Foundation)
al şaptelea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Colecţia: Serie de autor Isaac Asimov
Format: hardcover
mai 2017

Redactor: Ioana Tudor, Iulia Pomagă
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Corector: Theodor Zamfir
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Împăratul se ridică în picioare, făcându-le celor doi oaspeţi ai săi semn să nu se ridice la rândul lor. Măsură încăperea cu pasul, încoace şi încolo, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi controleze furia. Apoi se opri şi se întoarse spre Seldon.

― Mii de ani de-a rândul, începu el, ori de câte ori se întâmpla aşa ceva, oamenii spuneau: „De ce nu facem apel la Împărat?” sau „De ce nu face Împăratul ceva?” Şi, în cele din urmă, Împăratul putea face ceva, şi făcea ceva, chiar dacă nu era întotdeauna cel mai inteligent lucru cu putinţă. Dar eu… Hari, eu n-am nicio putere. Absolut niciuna.

Oh, da, există aşa-numita Comisie a Siguranţei Publice, dar pare preocupată mai degrabă de siguranţa mea decât de a populaţiei. E de mirare că ai reuşit să obţii audienţa asta, pentru că membrii Comisiei nu te văd deloc cu ochi buni.

Eu unul nu pot face nimic, în nicio privinţă. Ştii ce s-a întâmplat cu statutul Împăratului de când a căzut junta şi a fost reinstaurată – ha! – puterea Imperială?

― Cred că da.

― Eu fac pariu că nu ştii… nu totul. Acum avem democraţie. Ştii ce e democraţia?

― Bineînţeles.

Agis se încruntă. Spuse:

― Fac pariu şi că o consideri un lucru bun.

― Cred că poate fi un lucru bun.

― Ei, aici e-aici. Nu este. A întors pur şi simplu Imperiul pe dos.

Să presupunem că vreau mai mulţi poliţişti pe străzile Trantorului. Pe vremuri, aş fi luat o foaie de hârtie pregătită de Secretarul Imperial, aş fi semnat-o cu înflorituri… şi ar fi fost mai mulţi poliţişti pe străzi.

Acum nu mai poate fi vorba de nimic de genul ăsta. Trebuie să prezint propunerea Parlamentului. Acolo sunt şapte mii cinci sute de bărbaţi şi femei şi, când se face o sugestie, încep instantaneu cu toţii să gâgâie ca gâştele. În primul rând, de unde facem rost de credite? Nu putem mări numărul poliţiştilor cu – să zicem – zece mii, fără să plătim zece mii de salarii în plus. Apoi, chiar dacă se ajunge la un acord în problema creditelor, cine îi selectează pe noii poliţişti? Cine îi comandă?

Parlamentarii zbiară unii la alţii, se ceartă, tună şi fulgeră şi, în final… nu se rezolvă nimic. Hari, eu nu pot face nici măcar ceva atât de neînsemnat ca reparaţia porţiunii de cupolă rămasă fără lumini pe care ai remarcat-o. Cât va costa? Cine se ocupă? O,  da, reparaţia se va face, dar ar putea dura cu uşurinţă câteva luni. Asta e democraţia.


Înscriu citatul în jocul găzduit de Zina.

Noua traducere a cărţii iese în lume la Bookfest.



COMPLETARE (16.11.2017)
Mi-am adus aminte de fragmentul de mai sus când am citit fraza de mai jos ( 🙂 ):
„Democrația și libertatea totală este o utopie practică în comparație cu un sistem aristocratic imperfect dar funcțional.”

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | 13 comentarii

Traducere pentru Nemira – Destinul Bufonului

Destinul Bufonului (Fool’s Fate), al treilea roman din trilogia Omul Arămiu
de Robin Hobb
Colecţia: Nautilus
Format: paperback 130×200 mm
Număr volume: 2
20 aprilie 2017

Redactor: Gergiana Paraschiv
Tehnoredactor: Magda Bitay
Lector: Duşa Udrea-Boborel
Coperta:  © HarperColinsPublishers Ldt 2014
Ilustraţia copertei: © Jackie Morris

Fragment din roman (neredactat):

— Cum doreşti, domnul meu. Dar, când va veni timpul, hotărârea s-ar putea să nu-ţi aparţină. S-ar putea să hotărăsc eu. Sau Fitz. Iar de dragoni nu are nevoie doar lumea, ci şi omenirea însăşi, a adăugat, când în ochii bătrânului s-a aprins furia.

— De ce-ar avea? a întrebat acesta, dispreţuitor.

— Pentru echilibru. Bufonul s-a uitat la mine, apoi pe lângă mine, pe fereastră, şi, cu privirea pierdută în depărtare, a căpătat un aer gânditor. Oamenii nu se tem de niciun rival. Aţi uitat cum e când împarţi lumea cu nişte creaturi pline de o superioritate la fel de arogantă ca a voastră. Credeţi că puteţi aranja totul după bunul plac. Faceţi hărţi, trageţi pe ele linii şi pretindeţi că pământul vă aparţine pur şi simplu pentru că sunteţi în stare să-l desenaţi. Însemnaţi plantele care cresc într-un loc şi animalele care îl cutreieră, ca să se ştie că sunt ale voastre, şi spuneţi că aveţi dreptul să faceţi ce vreţi nu doar cu ceea ce vieţuieşte acolo azi, ci şi cu ceea ce ar putea vieţui mâine. Pe urmă, îngâmfaţi şi agresivi, stârniţi războaie şi vă măcelăriţi între voi ca să apăraţi liniile pe care vi le-aţi imaginat pe faţa lumii.

— Şi presupun că dragonii sunt mai buni decât noi fiindcă nu fac aşa ceva, fiindcă se mulţumesc să înşface orice văd înaintea ochilor. Spirite neîncătuşate, făpturi ale naturii, aflate pe acele culmi ale moralei cucerite când nu eşti în stare să gândeşti.

Bufonul a clătinat din cap, zâmbind.

— Nu, dragonii nu sunt mai buni decât oamenii. Sunt doar uşor diferiţi. Vor ţine o oglindă în faţa egoismului omenesc. Vă vor aduce aminte că toată vorbăria voastră despre ceea ce posedaţi şi ceea ce revendicaţi nu e cu nimic mai presus decât mârâitul unui câine captiv în lanţ şi decât ciripitul provocator al unei vrăbii. Pretenţiile voastre nu există decât în timp ce le rostiţi. Numiţi-o cum vreţi şi revendicaţi-o după plac, dar lumea nu le aparţine oamenilor. Oamenii îi aparţin lumii. Nu sunteţi proprietarii pământului în care vi se vor preschimba trupurile şi care n-o să vă ţină minte numele.


Înscriu citatul din roman în jocul organizat de Zina.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | 7 comentarii

Traducere pentru Editura Trei – BARIERA

BarieraBARIERA (THE LINE)
de J. D. Horn
primul roman din seria Vrăji din Savannah (Witching Savannah)
colecţia Young Fiction
Format: 130 x 200 mm, paperback
360 pagini
martie 2017

Redactor: Oana Duşmănescu
DTP: Gabriela Chircea
Corectură: Maria Muşuroiu, Elena Biţu
Coperta colecţiei: Faber Studio
Foto copertă:  © Guliver/Getty Images/  © PeopleImages

Fragment (neredactat) din roman:

Un singur lucru era sigur: mă aflam într-un loc potrivit pentru cei care nu mai aveau nimic de pierdut. Cu gândul la cât de multe aveam eu de pierdut, mergeam încet, cu grijă, ciulindu-mi urechile ca s-aud orice mişcare. Când am ajuns aproape de punctul unde speram s-o găsesc pe Mama Jilo, n-am auzit, ci mai degrabă am simţit o prezenţă. Se mişca odată cu mine, oprindu-se când mă opream eu. Părea inteligentă şi sălbatică deopotrivă. Azvârlită brusc de nicăieri, o sticlă goală mi s-a făcut ţăndări la picioare. A fost nevoie de toată stăpânirea mea de sine ca să nu ţip ca o puştoaică şi să n-o iau la fugă, dar am reuşit să nu mă clintesc.

— Toată lumea ştie că răscrucea asta-i a mamei Jilo.

Un glas îmi vorbea din beznă.

— O fetiţă albă valoroasă ca tine ar trebui să se gândească de două ori înainte de a cotrobăi pe-aci. S-ar putea să nu-i placă deloc ce-o să scoată la iveală.

M-am uitat cu atenţie în tufişuri, simţind că de-acolo venea o ameninţare, dar nezărind nimic.

— Tu eşti, Mamă? Am venit să-ţi vorbesc! am strigat apoi, în direcţia vocii. Am nevoie de ajutorul tău.

Râsul ei aţâţat s-a auzit înaintea paşilor.

— Jilo credea că ajutorul ei e nedemn de voi, Taylorii. Chiar aşa, a spus, ieşind dintre copaci şi oprindu-se pe drum, sub lumina lunii. Jilo te recunoaşte. Te ştie. Eşti Mercy Taylor.

Mama Jilo în persoană stătea în faţa mea, acum îmbrăcată mai ales în negru, cu o eşarfă de culoare incertă, dar întunecată, legată în jurul frunţii. Strângea într-una dintre mâinile ei noduroase un soi de tolbă veche, de piele, aducând cumva a trusă medicală, iar în cealaltă avea un sac de pânză groasă, în care se zvârcolea ceva. A lăsat tolba jos, dar a continuat să ţină zdravăn sacul.

— Şi ce soi d-ajutor vrei de la Jilo? m-a întrebat, ocolindu-mă în sensul acelor de ceas, fără să mă slăbească din ochi. Pen’ că, fetiţo, singuru’ fel în care se simte Jilo-ndemnată s-ajute un Taylor e să-i grăbească intrarea-n mormânt.

Mă răsuceam în timp ce mă ocolea ea, hotărâtă s-o am tot timpul în faţa ochilor.

— Vreau să faci o vrajă pentru mine, Mamă. Pot să-ţi plătesc, am spus, dar ea a început să tremure şi să-şi fluture mâna liberă către mine.

S-a cutremurat de râs şi pieptul a prins să i se umfle şi să-i hârâie până când a tuşit, azvârlind o flegmă.

— O nobilă şi puternică vrăjitoare Taylor vrea s-o plătească pe mama Jilo ca să-i facă un talisman?

A icnit după fiecare cuvânt, punctându-l cu câte un alt scuipat. A tuşit iar, apoi şi-a recăpătat răsuflarea.

— Ia spune-i acum lui Jilo, mi-a cerut, cu ochii arzându-i de dorinţa de a face rău, pe cine vrei să blestemi?

— Nu… nu, m-am bâlbâit, nu vreau să blestem pe nimeni.

— Atunci ce… ce… ce vrei să faci?

Îşi bătea joc de mine. Şi-a ridicat privirea spre cer.

— Luna o să intre în nori. Tu ai venit încoa’, cu păru’ tău roşu, s-o cauţi pe Jilo. Şi-ai venit după miezu’ nopţii. Dacă n-ai venit pentr-un blestem, atunci crez că nu ştii ce dracu vrei.

Bătrâna a tăcut câteva clipe.

— Aşa că, zi-i lui Jilo. Ce cauţi aci, la răscrucea ei?

— Am venit să te văd. Vreau să faci o vrajă pentru mine, Mamă. Pot să-ţi plătesc, am repetat.

Acolo, în toiul nopţii şi în inima unui loc fără nume, stând în faţa celei mai căutate tămăduitoare înrădăcinate din Savannah, mi-am simţit obrajii arzând de ruşine. Nu mă puteam uita în ochii babei. Am ţintuit în schimb cu privirea pământul plin de gunoaie de la picioarele ei.

— E vorba de un băiat, am început.

— Sigur că-i un băiat la mijloc, a zis ea. Când vine-o fată de seama ta la Jilo, la mijloc îi întotdeauna un băiat. L-am văzut. E tinerelul ăla frumos pe care-l duce soră-ta de nas de la o vreme. Ţi-a căzut cu tronc, nu-i aşa? Vrei să te-ajute mama Jilo să-l furi de la soră-ta. Vrei să-ţi facă mama Jilo o vrajă de dragoste, a adăugat, lungind cuvântul „dragoste” până când a sunat a ceva murdar. Domnişorica s-a ales c-o mâncărime şi vrea să se scarpine.

S-a frecat cu mâna liberă între picioare şi a râs din nou, şi râsul ei a sunat ca un croncănit, speriind o bufniţă de pe o creangă din apropiere.

Baba avea dreptate. Îl iubeam pe Jackson, prietenul surorii mele, şi nu găseam cuvinte cu care să spun cât de mult îl iubesc… şi îl iubeam din clipa îl adusese prima oară în casa noastră, cu şase luni în urmă. O simplă privire de-a lui îmi accelera nebuneşte pulsul şi aprindea în mine un foc şi îmi invidiam sora de câte ori o atingea. Doamne, cum o mai invidiam! Dar o şi iubeam în acelaşi timp.

— Nu. Da. Adică…, m-am bâlbâit, dar Jilo m-a întrerupt înainte de a apuca să-i explic.

— Şi-acum se-ntreabă Jilo, de ce domnişorica frumoasă nu-şi face singură vraja? Pur şi simplu nu vrea să-şi murdărească mânuţele graţioase? Sau ţi-e frică să nu se-ntoarcă magia împotriva ta? Pe de altă parte, nu eşti la fel ca restu’ familiei, nu-i aşa? Sora asta a ta… Cum o cheamă?

— Maisie, am răspuns.

A dat uşor din cap, în semn că recunoştea numele.

— Dintre voi două, a luat ea toată puterea, nu-i aşa? Adică tu trebuie să faci treaba exact aşa cum o face şi Mama.

Era adevărat. Maisie, sora mea geamănă fraternală, era în stare să facă aproape orice miracol pe care şi-l punea în gând. Eu nu puteam să clintesc nici măcar un creion fără să-mi folosesc degetele. Dintre noi două, Maisie câştigase la loteria genetică, n-avea sens să neg. Odată cu părul blond şi cu ochii albaştri în al căror adânc puteai să te scufunzi la nesfârşit, luase şi toată puterea.

— E adevărat, am recunoscut. Eu n-am nicio putere. Nu sunt o vrăjitoare înnăscută.

A venit mai aproape, atât de aproape încât i-am simţit mirosul stătut al răsuflării.

— Jilo nu-i o vrăjitoare înnăscută, da’ crezi că n-are nicio putere? a întrebat, fixându-mă cu privirea.

Şi abia atunci am observat că avea ochi negri – irisurile şi pupilele i se contopeau în abisuri arzătoare, fără fund.

— Vrei să-ţi arate ce poate să facă?

— Nu, m-am grăbit să răspund. Spaima din glasul meu a împăcat-o pe Jilo, care a zâmbit. Tu ştii pur şi simplu să dai cep puterii. Eu nu ştiu.

— Rudele tale nu te-au învăţat niciodată nimic, fetiţo?

— M-au învăţat că puterea nu e ceva pe care să-l sorbi pur şi simplu în tine. E tocmai pe dos. O vrăjitoare adevărată creşte din puterea ei. Cine împrumută puterea nu e o vrăjitoare veritabilă. Poţi fura din ea din când în când, dar puterea îţi scapă repede când o strângi în pumn.

— Oho, acu’ o auz vorbind pe baba Ginny Taylor. Fără nicio îndoială, a spus Jilo.

Pumnul noduros i s-a încleştat şi a s-a desfăcut apoi, ca şi cum ar fi tânjit dureros să lovească.

— Vrei să zici că nu-i adevărat? am întrebat-o, retrăgându-mă cu un pas.

— Ba este, este. E destul de adevărat. Mătuşa asta bătrână a ta nu te iubeşte. Şi-i vorba de mai mult decât atât. Nu-nseamnă că, dacă n-ai ceva, îi musai să-l furi. Nimic nu te-opreşte să-l iei din când în când cu împrumut. Pe lângă asta, Jilo n-a pretins niciodată că-i vreun soi de vrăjitoare.

— Dar poţi să faci vrăji…, am început eu.

— Sigur că Mama ştie cum să facă vrăji. Nu tre’ să fii vrăjitoare ca să te foloseşti de magie. Îţi ia doar ceva mai mult timp. Şi tre’ să vrei să faci câteva sacrificii.

A clătinat sacul de pânză groasă în faţa mea şi a râs iar când creatura dinăuntru a prins să se răsucească frenetic.

— Pentru o fată ca tine, e destul de simplu să-nveţe o şmecherie sau două, aşa că de ce nu te-a învăţat familia ta ce-a învăţat Jilo de una singură?

N-a aşteptat să-i răspund.

— Îţi zice Jilo de ce. Ai tăi se uită de sus la Jilo pen’ că trebuie să-mprumute puterea. Vor mai degrab’ să nu ştii nimic decât să fii ca Jilo.

N-am spus nimic, fiindcă ştiam că are dreptate. Rudele mele, şi mai ales strămătuşa mea Ginny, se uitau într-adevăr de sus la baba de la răscruce. Şi Jilo a păstrat tăcerea, încordându-se în vreme ce aştepta s-o contrazic.

Tăcerea a devenit prea apăsătoare pentru mine.

— Ginny zice că soiul tău de magie e periculos. Că slăbeşte bariera.

— O, Jilo a auzit-o pe Ginny a ta trăncănind într-una despre nepreţuita ei barieră, a spus, destinzându-se. Spunând cum împiedică monştrii să iasă târâş de sub patul lui Jilo şi s-o înfulece. A chicotit. Dar Jilo nu-i o fetiţă pe care-o bagi în sperieţi vorbindu-i de demoni.

— Sunt reali – ştii, nu-i aşa? am întrebat-o, controlându-mi inflexiunile vocii, ca să nu i se pară cumva că îi vorbeam de sus.

— Sigur că-s reali, a ripostat ea. Jilo ştie. Da’ e treaba alor tăi să nu-i lase să intre-n lumea noastră, nu a lui Jilo.

M-am întrebat cât de multe ştie baba despre adevărata natură a barierei sau despre modul în care fusese creată.

… … …

— Lumea şi-a pierdut o mare parte din magie când au făcut schimbarea. Vrăjitorii, de soiul neamurilor tale, a spus Jilo. Se poartă ca şi cum ar fi fost un gest nobil în folosu’ nostru, al tuturor. Dar n-au făcut altceva decât să pună mâna pe toată magia rămasă în lumea noastră, până la ultima fărâmă. Au construit un regat şi s-au urcat pe tronu’ lui şi fac ce vor din noi toţi, ăilalţi. Şi-aşteaptă să se poarte Jilo ca şi cum i-ar fi făcut o favoare.

Nu eram de acord cu interpretarea ei, dar nu mi-a dat ocazia să-mi spun părerea. Şi, oricum, schimbase deja vorba.

— Lui Jilo i-ar plăcea cu siguranţă să vază mutra lui Ginny acum. Să vază cum s-ar schimba la faţă când ar da cu ochii de tine în faţa Mamei Jilo, rugând-o să te-ajute să furi bărbatu’ soră-tii.

A râs pe înfundate şi a scuipat pe pământ.

— Nu m-ai înţeles. Nu vreau să i-l iau pe Jackson lui Maisie, i-am explicat eu. Mai e încă un băiat. Îl cheamă Peter. Îmi e… Nu ştiu sigur ce-mi e. E cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, în afară de Maisie. E minunat. E perfect. Ar trebui să fie iubitul meu. Mă iubeşte, şi vreau să mă faci să mă-ndrăgostesc de el.

Jilo a spintecat noaptea cu strigătul ei amuzat. Au amuţit toate păsările, ba chiar şi insectele, uluite. Deşi stăteam doar în lumina firavă a lunii, puteam să-i văd lacrimile izvorând din ochi. A avut nevoie de câteva clipe ca să-şi revină. Mi-am simţit sângele năvălind în obraji şi învăpăierea stânjenelii devenind furie.

— Vrei s-arunce Mama o vrajă de dragoste asupra ta? A clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. N-ai idee cum lucrează magia, aşa-i? m-a întrebat, dar asprimea din glasul ei dispăruse, lăsând în loc ceva care aducea a compătimire.

Blândeţea ei m-a iritat aşa cum batjocura nu reuşise.

— Îmi pare rău, am spus, grăbindu-mă să mă trag înapoi. N-ar fi trebuit să-ţi irosesc timpul. Nu mi-am dat seama că nu poţi face vraja.

— Nu te pripi, domnişorico. Jilo n-a zis că nu poa’ să facă vraja asta, de-o vrei tu. A zis doar că tu nu pricepi de ce e nevoie.

— Am spus că te pot plăti, i-am răspuns, laconic.

— Doamne păzeşte, fetiţo. Jilo nu vorbeşte despre bani. Vorbeşte despre magie. S-a uitat la mine de parcă ar fi trebuit să-i explice ierbii ce e verdele. Când vin la Jilo pentru o vrajă de dragoste, oamenii au în ei un foc. Ard de dorul persoanei pe care-o vor, şi Jilo foloseşte focul ăla pentru vrajă. Tu ai venit la Jilo iubind un bărbat şi vrei să te facă să-l iubeşti pe altul. În tine nu e decât vinovăţie. Vinovăţie pen’ că-l iubeşti pe unu. Vinovăţie pen’ că nu-l iubeşti pe ălălalt. Jilo poate folosi vinovăţia pentr-o vrajă de răzbunare, dar cu siguranţă nu pen’ una de dragoste.

— Şi de ce-ar fi nevoie pentru vraja asta?

— De sânge, s-a răstit ea. E nevoie de sânge!

— Nu te pot lăsa să-i faci rău unui animal pentru mine.

M-am uitat la sacul ei cu vinovăţie.

— E nevoie de mult mai mult sânge decât al găinii pe care-o are Jilo în sacul ăsta, mi-a răspuns.

— Îl poţi folosi pe al meu.

Pur şi simplu nu mai puteam continua să simt ceea ce simţeam pentru Jackson, când ştiam cât de mult îl iubea Maisie şi cât de devotat îmi era mie Peter. Chiar dacă sentimentele mele nu erau o greşeală, erau periculoase şi distructive şi le simţeam arzându-mă pe dinăuntru. Trebuia să descopăr o cale prin care să le controlez eu pe ele, nu ele pe mine. Dacă aş fi putut găsi în mine forţa necesară, n-aş mai fi stat acolo, oferindu-i sângele meu lui Jilo, dar, când era vorba de Jackson, n-aveam niciun strop de putere.

A clătinat din cap şi de data asta.

— Ar fi nevoie de tot sângele tău. Şi pe urmă vraja nu ţi-ar mai fi de niciun folos.

— Nu-i pot face rău nimănui, am spus, înţelegând că eram un caz lipsit de speranţă.

— Mercy. Oamenii ca noi, ca tine şi ca mine. Dacă vrem puterea, trebuie să fim în stare de sacrificii pentru ea. Îţi iubeşti sora, nu?

— Da, sigur că da. De-aia sunt aici, i-am răspuns.

— Ei, şi Jilo şi-a iubit sora. A iubit-o mai mult decât orice altceva pe lume. Şi, iote, răscrucea asta unde stăm acu. Aici a îngropat-o Jilo. Jilo a înjunghiat-o şi a îngropat-o chiar aici, chiar sub picioarele tale frumoase. De-aia răscrucea şi puterea din ea îi aparţin lui Jilo.

— Nu pot face aşa ceva. N-am ce căuta aici, am spus, şi-a început să mi se învârtă capul.

Stomacul mi s-a revoltat la gândul că aş mai fi putut rămâne lângă femeia aia, fie şi numai pentru încă o singură clipă.

— Oamenii ca noi, ei, noi tre’ să facem o rană din care să sorbim. Dacă nu vrei să sacrifici nimic, n-o să cunoşti niciodată puterea. Jilo ia atât de multe vrăji de la soră-sa, aşa că închipuie-ţi câte ai putea face tu, cu Maisie îngropată sub picioarele tale. Baba a tăcut şi s-a uitat chiorâş la mine, lingându-şi saliva de pe buze. Sora asta a mea e acu aproape secătuită. Dar Maisie aia. Din ea ai putea trage putere la nesfârşit.

— Acum plec, am spus, mai mult pentru mine decât pentru Jilo.

Nu eram ca ea, n-aveam să fiu niciodată.

Am început să mă îndepărtez.

— Jilo o să facă vraja pentru tine.

M-am oprit şi m-am întors spre ea.

— M-am răzgândit. Nu mai vreau ajutorul tău. Uită c-am fost aici.

— Prea târziu, mi-a răspuns. L-ai cerut deja.

— N-o să-ţi dau nimic. N-o să-ţi plătesc.

— Lui Jilo nu-i pasă, puştoaico. O s-o facă, doar pen’ că-i nerăbdătoare să vadă ce-o să se-ntâmple.

Publicat în traduceri Editura Trei | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Preludiul Fundaţiei

Preludiul FundatieiPreludiul Fundaţiei (Prelude to Foundation)
al şaselea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Domeniu: Science-fiction
Colecţie: Serie de autor Isaac Asimov
Format: hardcover, 576 pagini
ianuarie 2017

Redactor: Iulia Pomagă, Ela‑Evelina Jianu
Tehnoredactor: Cristian Vlad
DTP copertă: Alexandru Daş


Fragment din roman:

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Marginea Fundaţiei

Marginea FundatieiMarginea Fundaţiei (Foundation’s Edge)
al patrulea roman din ciclul Fundaţia (Foundation)
de Isaac Asimov
Colecţia: Serie de autor Isaac Asimov
Format: hardcover
mai 2016

Redactor: Diana Marin-Caea
Tehnoredactor: Angela Ardeleanu
Corector: Theodor Zamfir
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat*):

5.

— Gata, Janov, spuse Trevize, cu uimire-n glas, după următorul salt. Asta e Gaia. Şi, cel puţin, pe planetă există o civilizaţie tehnologică.

— Îţi dai seama după undele radio?

— Am un indiciu mai bun. În jurul planetei orbitează o staţie spaţială. O vezi?

Pe ecran se desluşea un obiect. Nu reţinea atenţia ochiului neformat al profesorului, dar Trevize adăugă:

— Artificială, metalică şi sursă de unde radio.

— Şi ce facem?

— Deocamdată nimic. Sunt într-o etapă a dezvoltării tehnologice în care e imposibil să nu ne detecteze. Dacă se scurge ceva timp fără să facă nimic, le transmit un mesaj radio. Dacă tot nu reacţionează, mă apropii cu prudenţă.

— Şi dacă fac ei ceva?

— Depinde de acel „ceva”. Dacă nu-mi place, profit de faptul că e puţin probabil să deţină ceva similar cu dotările care ajută nava noastră să facă un Salt.

— Vrei să spui că vom pleca?

— Ca un proiectil hiperspaţial.

— Dar o să plecăm fără să fi aflat nimic.

— Nu e adevărat. Ştim cel puţin că Gaia există, că are o tehnologie funcţională şi c-a făcut ceva care ne-a înfricoşat.

— Dar, Golan, să nu ne lăsăm înfricoşaţi prea uşor.

— Ei, Janov, ştiu că, din toată Galaxia asta, nu-ţi doreşti nimic mai mult decât să aduni informaţii despre Pământ cu orice preţ, dar te rog să nu uiţi că eu nu-ţi împărtăşesc monomania. Ne aflăm într-o navă neînarmată, iar oamenii ăia de jos trăiesc în izolare de secole. Presupune că n-au auzit în viaţa lor de Fundaţie, că nu ştiu nimic care să-i facă s-o respecte. Sau presupune că asta e A Doua Fundaţie şi că, odată ajunşi la mâna lor – dacă sunt supăraţi pe noi – e posibil să nu mai fim niciodată ceea ce-am fost. Vrei să-ţi spele mintea şi să te trezeşti că nu mai eşti mitolog şi nu mai ştii nimic despre legende?

Pelorat se posomorî.

— Dacă prezinţi astfel lucrurile… Dar ce facem după ce plecăm?

— Simplu. Ne-ntoarcem pe Terminus cu noutăţile. Sau atât de aproape de Terminus cât ne permite băbătia. Pe urmă putem face cale-ntoarsă spre Gaia – mai repede, fără atâtea precauţii – cu o navă înarmată sau cu o flotă înarmată. Atunci lucrurile vor sta cu totul altfel.

6.

Aşteptară. Începea să devină un obicei. Îşi petrecuseră mai mult timp aşteptând în apropiere de Gaia decât pe drumul de la Terminus până la Sayshell.

Trevize programă computerul ca să dea automat alarma şi, nepăsător, îşi permise chiar să aţipească pe scaunul lui capitonat.

Aşa că se trezi speriat la auzul alarmei. Pelorat veni în camera lui, la fel de speriat. Alarma sunase în timp ce se bărbierea.

— Am primit un mesaj? întrebă el.

— Nu, răspunse Trevize, agitat. Ne deplasăm.

— Ne deplasăm? Încotro?

— Către staţia spaţială.

— Cum e cu putinţă?

— Habar n-am. Motoarele merg, computerul nu-mi răspunde – şi ne mişcăm. Janov, ne-au prins. Ne-am apropiat prea mult de Gaia.


* Redactoarea a făcut multe modificări cu care n-am fost de acord. Şi habar n-am dacă le-a anulat sau nu pe toate. Dar nici n-am timp, nici chef să verific. 🙂

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru Nemira – 57% din Bufonul de aur

431 pagini (de la pag. 321, ultimul paragraf, până la sfârşit) din
Bufonul de aur 
(Golden Fool), al doilea roman din trilogia Omul Arămiu
de Robin Hobb
Colecţia: Nautilus
Format: paperback 130×200 mm
12 mai 2016

Ceilalţi traducători: Antuza Genescu (singura pe care a binevoit adminstratorul site-ului editurii să o menţioneze)

Redactor: Georgiana Paraschiv
Tehnoredactor: Magda Bitay
Lector: Viorica Dumitrenco
Coperta: © HarperCollinsPublishers Ltd 2014
Ilustraţia copertei: © Jackie Morris

Fragment din roman:

Mi-a luat mâna şi mi-a apropiat palma deschisă de ochii ei, care nu vedeau bine la distanţă. Sânii i s-au frecat uşor de încheietura mea când mi-a tras o linie cu degetul în palmă.

— Există o dragoste care vine şi pleacă de la tine. Dar, când pleacă, merge alături de tine până când se-ntoarce din nou.

Mi-a ridicat palma şi mai sus, ca s-o cerceteze cu mai multă atenţie, apoi mi-a sărutat-o şi mi-a pus-o pe sânul ei.

— Asta nu înseamnă că trebuie să stai singur cât o aştepţi să se-ntoarcă, mi-a sugerat, în şoaptă.

Fennel ne-a salvat pe amândoi de stânjeneala refuzului meu.

Vrei un şobolan?

Mi-am ridicat privirea. Motanul portocaliu se ghemuise la marginea podului, cu prada zvârcolindu-i-se în bot, şi se holba la noi.

Încă mai are chef de joacă.

Nu. Omoară-l.

Am simţit agonia şobolanului ca pe o scânteiere roşie. Nu mai spera să trăiască, dar viaţa refuza să cedeze atât de uşor. Viaţa nu pleacă niciodată de bunăvoie.

Fennel nu mi-a luat în seamă răspunsul. A sărit din pod în aşternutul nostru, unde şi-a eliberat victima. Rozătoarea disperată a pornit-o spre noi cu paşi iuţi, târând un picior din spate. Jinna a ţipat dezgustată şi a sărit din pat. Am înşfăcat şobolanul. I-am sucit gâtul, punând capăt chinurilor sale.

Eşti iute! m-a lăudat Fennel.

Ia-l. Du-l de-aici.

I-am întins şobolanul mort.

El a adulmecat leşul.

L-ai stricat!

S-a ghemuit pe pat, fixându-mă dezaprobator cu ochii lui rotunzi.

Ia-l de-aici.

Nu-l mai vreau. Nu mai are niciun haz.

A mârâit la mine, gros, apoi a sărit pe podea.

Ai terminat cu el prea repede. Habar n-ai să te joci.

S-a dus drept la uşă, şi-a pus ghearele pe toc şi a zgrepţănat, cerând să i se deschidă. Strângându-şi în jurul trupului gol un capot, Jinna i-a făcut pe plac. Motanul a şters-o imediat. Eu am rămas în pat, dezbrăcat, cu şobolanul în mâinile pe care mi se scurgea sânge din botul şi din nasul lui.

Pantalonii şi izmenele mele erau o încâlceală pe care mi-a aruncat-o Jinna.

— Să nu-mi umpli patul de sânge, m-a avertizat.

Aşa că n-am lăsat şobolanul deoparte, ci m-am chinuit să mă îmbrac cu o singură mână.

L-am aruncat în groapa de gunoi din spatele casei. Când m-am întors, Jinna turna apă fiartă în ceainic. Mi-a zâmbit.

— Celălalt ceai a izbutit cumva să se răcească.

— Chiar aşa?

Am încercat să vorbesc la fel de vesel ca ea. M-am dus în dormitor după cămaşă. După ce m-am îmbrăcat, am netezit aşternutul, ferindu-mă să privesc talismanul. Am ieşit, mi-am nesocotit dorinţa de a pleca şi m-am aşezat la masă. Am mâncat împreună pâine cu unt şi miere şi am băut ceai fierbinte. Jinna a sporovăit despre cele trei femei care veniseră la ea. Îi ghicise în palmă celei mai tinere, ca să vadă dacă o cerere în căsătorie avea să-i aducă fericire, apoi o sfătuise să mai aştepte. Era o poveste lungă, cu o groază de amănunte, aşa că am lăsat-o să-mi curgă pe lângă urechi. Fennel venit lângă scaunul meu, s-a săltat în două labe, înfigându-şi ghearele în piciorul meu, apoi mi-a sărit pe genunchi. De acolo a scrutat masa.

Unt pentru pisică.

N-am de ce să mă port frumos cu tine.

Ba ai. Eu sunt pisica.

Covârşitoarea lui siguranţă de sine mi s-a părut un motiv suficient ca să ung un colţ de felie de pâine şi să i-l ofer. Mă aşteptam să plece cu pâinea în bot. În schimb, mi-a îngăduit s-o ţin până a lins tot untul de pe ea.

Mai vreau.

Publicat în traduceri Nemira | Etichetat , , , | 7 comentarii

Traducere pentru Final Chapter – LUNA NEBUNĂ

LUNA NEBUNĂ (FOOL MOON)
de Jim Butcher
al doilea roman din seria Dosarele Dresden (Dresden Files)
colecţia SF & Fantasy
Format: paperback; 200 x 130 x 20 mm
309 pagini
aprilie 2016

Echipa editorială: Iulian Băbălău, Laura Chiș, Adrian Băbălău
Coperta: Nicu Gherasim
Ilustraţia copertei: Chris McGrath

Fragment din roman:

Apartamentul (un cuvânt nepotrivit pentru ceva atât de mare) era strălucitor luminat şi mirosea, foarte vag, a sânge. Un fel de iz metalic dulceag. Îţi zbârleşte părul de pe ceafă, şi mie mi s-a întâmplat instantaneu. Se mai simţea parcă şi un alt miros, al unui soi de tămâie, plus mireasma proaspătă a vântului. Din capul scărilor pornea un coridor scurt, şi am urmat-o pe Murphy în ceea ce părea dormitorul principal, unde am descoperit sursele tuturor mirosurilor.
Mobila lipsea cu desăvârşire, iar încăperea era enormă, te înfiorai gândindu-te cât aveai de mers în toiul nopţii până la baie. Nu erau covoare. Nimic nu împodobea pereţii. Fereastra imensă, cu un sigur canat, nu avea geam, şi vântul de octombrie pătrundea nestingherit. Luna plină se vedea în cadrul ei, ca un tablou înrămat.
Singurul lucru care se găsea din belşug în cameră era sângele. Se zărea pretutindeni, stropi mici împestriţau totul, un jet împroşcase un perete. Urmele stacojii lăsate probabil de un lup voinic duceau drept către fereastra spartă. În centru tronau rămăşiţele unui uriaş cerc al invocării, cu cele trei inele de simboluri desenate cu grijă, cu cretă albă, pe podeaua de lemn şi cu beţişoare de tămâie aprinse intercalate între simbolurile celui de al doilea inel.
Ceea ce mai rămăsese din Kim Delaney zăcea, cu faţa în sus şi fără haine, la câţiva paşi distanţă de cerc. Surprinderea şi şocul i se întipăriseră pe chip şi n-aveau să dispară decât odată cu rigor mortis. Ochii ei negri, cândva scânteietori, fixau tavanul, iar buzele erau întredeschise, parcă în mijlocul unei scuze.
De sub bărbie îi lipsea o bucată mare şi rotundă, smulsă odată cu laringele şi traheea. În rană se vedeau carnea roşie, însângerată, capetele zdrenţuite ale arterelor, muşchii sfâşiaţi şi oasele albe, lucind palid în adânc. Zgârieturi adânci îi deschiseseră trupul ca pe un sac cu fermoar, lăsând-o acoperită de o peliculă stacojie.

Publicat în traduceri Final Chapter | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Calea Regilor

Calea Regilor (The Way of Kings)
de Brandon Sanderson
Colecţia: Fantasy Masters
Format: hardcover
noiembrie 2015

Redactori: Diana Marin-Caea, Dragoş Roşca
Tehnoredactor: Cristian Vlad
Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Jasnah se opri. Lumina Animmodului ei acoperit era reflectată de metalul din mâinile celor care le vânau. De săbii sau de cuţite.
Bărbaţii se pregăteau să ucidă. Nu jefuiai femei ca Jasnah şi Shallan, femei cu legături sus-puse, lăsându-le în viaţă ca să depună mărturie. Atacatorii nu erau tâlharii galanţi din poveştile romantice. Trăiau ştiind, în fiecare clipă, că, dacă erau prinşi, aveau să fie spânzuraţi.
Paralizată de frică, Shallan nu putea nici măcar să ţipe.
Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii!
— Şi acum, lecţia, spuse Jasnah, cu voce aspră, cruntă.
Îşi smulse mănuşa.
Lumina revărsată brusc era aproape orbitoare. Shallan ridică o mână ca să-şi ferească ochii şi se retrase împleticindu-se şi sfârşind prin a se sprijini de zidul de pe marginea aleii. În jurul lor erau patru bărbaţi. Nu cei din uşa tavernei, alţii. Pe care ea nu-i observase urmărindu-le. Acum le vedea cuţitele şi dorinţa de a ucide din adâncul ochilor.
Ţipătul ei se înălţă, în sfârşit eliberat.
Bărbaţii mormăiră la apariţia luminii orbitoare, dar continuară să se apropie. Unul, cu pieptul lat şi barba neagră, se năpusti la Jasnah, cu arma ridicată. Prinţesa întinse calmă mâna, cu degetele înclinate – şi o apăsă în pieptul bărbatului care-şi repezea spre ea cuţitul. Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât.
Mâna lui Jasnah pătrunse în pielea bărbatului, şi el încremeni. O clipă mai târziu, ardea.
Nu, nu ardea, devenise foc. Cât si clipi, se preschimbase în flăcări. Înălţate în jurul mâinii lui Jasnah, conturau un om, cu capul dat pe spate şi cu gura căscată. Pentru o unică secundă, moartea bărbatului întrecu în strălucire nestematele prinţesei.
Ţipătul lui Shallan se stinse. Silueta de flăcări era de o frumuseţe stranie. Peste o clipă dispăru, focul se risipi în aerul nopţii, lăsând o imagine portocalie să zobovească în ochii lui Shallan.
Ceilalţi trei bărbaţi începură să înjure, grăbindu-se să se îndepărteze şi împiedicându-se unul de altul, în panică. Unul căzu. Jasnah se răsuci, nepăsătoare, şi îi mătură umărul cu degetele în vreme ce se străduia să se salte în genunchi. Bărbatul se transformă în cristal, o siluetă de cuart pur, fără niciun defect – şi hainele i se transformară în acelaşi timp. Diamantul Animmodului păli, dar îi mai rămase încă destulă lumină de furtună ca să trimită curcubee de scântei prin leşul preschimbat.
Ceilalţi doi bărbaţi fugiră în direcţii opuse. Jasnah respiră adânc, închise ochii şi-şi înălţă mâna deasupra capului. Shallan îşi duse mâna interzisă la piept, uluită, năucită. Îngrozită.
Lumina de furtună ţâşni din mâna prinţesei ca două fulgere gemene, simetrice. Fiecare lovi câte un tâlhar, şi cei doi plesniră şi se umflară, devenind fum. Hainele goale le căzură la pământ. Cristalul de cuarţ fumuriu al Animmodului crăpă cu un pocnet ascuţit şi lumina îi dispăru, lăsând-o pe Jasnah doar cu diamantul şi cu rubinul.
Rămăşiţele celor doi hoţi se înălţară în aer, vălurele de vapori unsuroşi. Ea deschise ochii, părând nefiresc de calmă. Îşi trase din nou mănuşa peste fabrial – folosindu-se de mâna interzisă ca să s-o sprijine de burtă în timp ce-şi strecura înăuntru degete mâinii libere. Pe urmă se întoarse, senină, pe drumul pe care veniseră. Lăsă leşul de cristal în urmă, îngenuncheat, cu o mână ridicată. Încremenit pe vecie.
Shallan se deslipi de zid şi se grăbi pe urmele prinţesei, îngreţoşată şi uluită. Ardenţilor li se interzicea să-şi folosească Animmodurile asupra oamenilor. Şi chiar le foloseau rareori în văzul altcuiva. Şi cum reuşise Jasnah să lovească doi oameni de la distanţă? Judecând după tot ce citise – din puţinul pe care-l puteai găsi – pentru Animmodelare era nevoie de contact fizic.
Prea copleşită ca să ceară răspunsuri, rămase tăcută – cu mâna liberă la tâmplă, străduindu-se să-şi controleze tremurul şi respiraţia întretăiată – în timp ce Jasnah striga după un palanchin. În cele din urmă apăru unul, şi cele două femei se urcară.

Publicat în traduceri Paladin (Art) | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu