Traducere pentru Nemira – Silozul. Generaţiile

Silozul. Generaţiile (Dust), volumul trei din seria Silozul
de Hugh Howey
Colecţia Nautilus
Format: Paperback 130 x 200 mm; 416 pagini
martie 2018

Redactor: Cristina Nan
Tehnoredactor: Alexandru Csukor
Lector: Oana Ionaşcu
Coperta: Cristian Florescu, Ana Nicolau

Fragment din roman (neredactat):

Îşi făcu loc prin mulţimea care se scurgea în tunel şi strigă copiii. Pe urmă îi zări pe Courtnee şi Walker. El privea în jur cu ochi mari, cu falca de jos căzută. Juliette văzu mulţimea prin ochii lui şi înţelese ce povară lăsase pe umerii lui Courtnee, ce însemna o a doua scoatere a acelui pustnic din bârlogul său.

— Aţi văzut copiii? le strigă celor doi, acoperind zgomotul mulţimii.

— Au trecut deja dincolo! îşi strigă Courtnee răspunsul. Cu tatăl tău.

Juliette îi strânse braţul şi pătrunse grăbită în întuneric. Văzu lumini în faţa ei – unii, cei care-şi păstraseră căştile de mineri, aveau lanterne cu baterii, dar între fascicolele lor se întindeau fâşii late de beznă deplină. Se ciocni de alţii, invizibili, care se materializau, solizi, din negură. Din grămezile stivuite pe ambele părţi cădeau pietre, huruind; de pe tavan se desprindeau sfărâmături şi trâmbe de praf, întâmpinate cu ţipete şi înjurături. Printre şirurile de bolovani, tunelul era îngust. Era făcut ca să permită trecerea câtorva oameni, nu a unei gloate. O mare parte a găurii masive sfredelite pământ fusese lăsată plină cu sfărâmăturile rămase în urma excavării.

În locurile unde se bloca drumul, unii încercau să urce pe grămezile pe sfărâmături şi să alerge pe deasupra lor. Astfel împingeau bulgări de pământ şi pietre în jos, către cei dintre grămezi, umplând tunelul cu strigăte şi sudalme. Juliette ajută pe cineva să iasă de sub pământul căzut şi-i sfătui pe toţi să meargă pe mijloc, nu pe margini, şi să nu se îmbrâncească, tocmai când altcineva i se urca pur şi simplu în spate.

Unii încercau să se întoarcă, speriaţi şi derutaţi, şi neavând încredere în acea fugă prin întuneric, în linie dreaptă. Juliette şi alţii le strigau să meargă înainte. Se treziră în plin coşmar când se izbiră de stâlpi de susţinere plasaţi în grabă în mijlocul tunelului şi începură să se târască în patru labe peste mormane înalte de sfărâmături, în timp ce un ţânc plângea undeva cât îl ţineau plămânii. Adulţii reuşeau mai bine să-şi înăbuşe suspinele, dar Juliette trecu pe lângă câteva zeci care lăcrimau. Drumul părea interminabil, de parcă aveau să se târască şi să se împleticească prin tunelul ăla pe tot timpul care le mai rămăsese până ce avea să-i ajungă din urmă aerul otrăvit.

În faţa ei, drumul se blocă, cu oameni împingându-se unii în spatele altora şi cu lumina lanternelor dansând pe peretele de oţel al săpătorului. Capătul tunelului. Uşa de acces din spatele maşinii era deschisă. Juliette îl găsi pe Raph lângă ea, ţinând una dintre lanterne, cu faţa lui palidă strălucind în beznă, cu ochii albi larg deschişi.

— Jules!

Ea abia îi desluşi glasul pe fundalul vocilor care reverberau într-o parte şi-n alta prin tunelul întunecos. Reuşi s-ajungă lângă el şi îl întrebă cine trecuse deja.

— E prea întuneric, veni răspunsul. Pot intra numai câte unul. Ce naiba se petrece? De ce atâţia oameni? Credeam c-ai spus că…

— Vorbim mai târziu, zise ea, sperând că un mai târziu avea să existe.